METFORMIN AND THE INTESTINAL MICROBIOME

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, Chişinău, Republica MoldovaIntroducere. Efectele antidiabetice ale metforminei își au originea la nivelul intestinului, deoarece acesta este rezervorul principal cu o cumularea de 30-300 ori mai mare decât în plasma. La administrarea intravenoasă a metforminei glicemia nu scade, iar folosirea formelor cu eliberare întârziată produce o micșorare a glicemiei mai mare decât a formelor obișnuite a preparatului. S-a estimat, că beneficiile metforminei pot fi mediate de modificări ale microflorei intestinale. Scopul lucrării. Elucidarea aspectelor și mecanismelor de influență a metforminei asupra microbiomului intestinal. Material și metode. S-au selectat și analizat lucrările științifice din Pubmed din ultimii 5 ani referitor la influența antidiabeticelor, inclusiv a metforminei, asupra microbiomului intestinal. Rezultate. Studiile recente au demonstrat, că metformina, concomitent cu acțiunile favorabile asupra metabolismului glucozei, a manifestat efectele benefice asupra florei intestinale prin creșterea conținutului de Archaea muciniphila, Megasphaera și Blautia (favorizează efectele benefice ale mucinei și acizilor grași cu lanț scurt); Bifidobacterium și Lactobacillus (probiotice cunoscute cu efect antidiabetic); Escherichia coli (modificarea producției de folați și metionină) și Ruminococcus torques cu diminuarea nivelului Intestinibacter bartlettii și Roseburia. Concluzii. Metformina poate influența benefic asupra microflorei intestinale cu efecte benefice determinate de: menținerea integrității barierei intestinale, normalizarea metabolismului acizilor biliari, menținerea homeostazei glucozei.Background. The antidiabetic effects of metformin originate in the gut, as it is the main reservoir with 30-300 times greater accumulation than in plasma. When metformin is administered intravenously, blood sugar does not decrease, and the use of delayed-release forms produces a greater decrease in blood sugar than the usual forms of the preparation. It has been estimated that the benefits of metformin may be mediated by changes in the intestinal microflora. Objective of the study. To elucidate the aspects and mechanisms of the influence of metformin on the intestinal microbiome. Material and methods. The scientific papers from Pubmed from the last 5 years regarding the influence of antidiabetics, including metformin, on the intestinal microbiome were selected and analyzed. Results. Recent studies have shown that metformin, along with its favorable actions on glucose metabolism, has shown beneficial effects on the intestinal flora by increasing the content of Archaea muciniphila, Megasphaera and Blautia (promotes the beneficial effects of mucin and short-chain fatty acids); Bifidobacterium and Lactobacillus (probiotics known to have an antidiabetic effect); Escherichia coli (modification of folate and methionine production) and Ruminococcus torques with decreasing levels of Intestinibacter bartlettii and Roseburia. Conclusions. Metformin can have a beneficial influence on the intestinal microflora with beneficial effects determined by: maintaining the integrity of the intestinal barrier, normalizing the metabolism of bile acids, maintaining glucose homeostasis

Hyperglycemia and other risk factors in the development of minor hemorrhagic stroke (MHS)

Catedra Neurologie USMF „Nicolae Testemiţanu”Imbalances of the carbohydrate metabolism represent one of the main risk factors in the development of minor hemorrhagic stroke, associated with arterial hypertension, hypercholesterolemia, smoking etc. Latent, long period of time evolution of metabolic imbalance leads to vascular complications, which provoke hemorrhagic stroke. According to bibliographical data MHS constitutes 12,5 % in the structure of hemorrhagic stroke. Dereglările metabolismului glucidic reprezintă unul din principalii factori de risc în dezvoltarea ictusului hemoragic minor, de rînd cu HTA, dislipidemia, fumatul etc. Evoluţia latentă, de lungă durată, a dereglărilor metabolice agravează complicaţiile vasculare, care, în comun, provoacă declanşarea ictusului hemoragic. Conform datelor bibliografice, ictusul hemoragic de dimensiuni relativ mici (IHM) constituie aproximativ 12,5 % în structura AVC-urilor hemoragice

Nivelul markerilor inflamatori sangvini la pacienţii cu hipotiroidie autoimună trataţi cu levotiroxină

Background. Autoimmune hypothyroidism is one of the most common organ-specific autoimmune disorders. There are several correlations between autoimmune hypothyroidism and subclinical inflammation, but most studies do not evaluate the change in inflammatory biomarkers during treatment. Objective of the study. To evaluate the effect of levothyroxine therapy on biomarkers of subclinical inflammation in patients with hypothyroidism. Material and Methods. The study included 19 patients with recently diagnosed hypothyroidism, who were not treated with hormone replacement therapy. 11 patients were investigated after 2 and 4 months of treatment with levothyroxine with an average dose of 0.7-1.6 mcg / kg / day. The investigated parameters were TSH, fT4, hs-CRP, ESR, fibrinogen. The t-Student statistical test was performed. Results. Out of 19 patients with elevated TSH, 15 had low fT4 (overt hypothyroidism) and 4 had normal fT4 (subclinical hypothyroidism). All the patients had increased anti- thyroperoxidase and/or anti-thyroglobulin antibodies level. There was a significant decrease in TSH over time (P<0.0001) (initial levels were on average 56,29 μIU / mL and și 2,33 μIU / mL at 4 months). There was a significant increase in FT4 (P < 0.005) (initial levels were on average 0,56 ng / dL and și 1,2 ng / dL at 4 months). A decreasing trend of hs-CRP was observed over time (initial levels were on average 2.29 mg / L, 1.83 mg / L at 2 months and 2.19 mg / L at 4 months, P = 0,23). Conclusion. This study showed a tendency in decrease of hs-CRP in patients with hypothyroidism under treatment. However, the small sample size and the heterogeneous group of patients (both with clinical and subclinical hypothyroidism) impose further research. Introducere. Hipotiroidia autoimună este una din cele mai frecvente afecţiuni autoimune organspecifice. Există mai multe corelații între hipotiroidia autoimună şi inflamaţia subclinică, dar majoritatea studiilor nu evaluează modificarea biomarkerilor inflamatori în timpul tratamentului. Scopul lucrării. Cercetarea efectului terapiei de substituţie cu levotiroxină asupra biomarkerilor inflamației subclinice la pacienții cu hipotiroidie. Material și Metode. În studiu au fost incluşi 19 pacienţi cu hipotiroidie primar depistată, care nu administrau tratament de substituţie. Au fost investigați 11 pacienți la interval de 2 şi 4 luni de tratament cu levotiroxină în doza de 0,7-1,6 mcg/kg/zi. Parametrii cercetaţi au fost TSH, fT4, hs-CRP, VSH, fibrinogen. Testele statistice utilizate au fost t-Student. Rezultate. Din cei 19 pacienţi cu TSH crescut, 15 aveau fT4 scăzut (hipotiroidie manifestă), iar ceilalţi 4 – fT4 normal (hipotiroidie subclinică). Toți pacienții au avut niveluri crescute de anticorpi antitireoperoxidază și / sau anti-tireoglobulină. A fost apreciată o scădere semnificativă a TSH în timp (P<0,0001) (nivelurile inițiale au fost în medie 56,29 μIU / mL și 2,33 μIU / mL la 4 luni). A fost o creștere semnificativă a FT4 (P<0,005) (nivelurile inițiale au fost în medie de 0,56 ng / dL și 1,2 ng / dL la 4 luni). A fost observată o tendință de scădere a hs-CRP în timp (nivelurile inițiale au fost în medie 2,29 mg/L, 1,83 mg/L la 2 luni și 2,19 mg/L la 4 luni, P = 0,23). Concluzii. Acest studiu a evidenţiat o tendință de scădere a hs-CRP la pacienții cu hipotiroidie aflați sub tratament. Totuși, trebuie să constatăm că mărimea mică a eșantionului și lotul heterogen de pacienţi (atât cu hipotiroidie clinică, cât şi subclinică) impune continuarea cercetărilor

Disorders of the intestinal microbiome as a predisposing factor for type 2 diabetes

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, Chişinău, Republica MoldovaIntroducere. Microbiomul intestinal actualmente se consideră un factor potențial semnificativ care contribuie la dezvoltarea și progresia diabetului zahart tip 2 (DZ2). Microbii intestinali și metaboliții lor influențează metabolismul gazdei, funcția imunitară, biosinteza vitaminelor, producția de hormoni intestinali, sațietatea, menținerea integrității barierei intestinale, digestia și absorbția nutrienților. Viabilitatea microbilor intestinali poate fi influențată de dietă, factorii stilului de viață, consumul de probiotice, prebiotice și medicamente. Scopul studiului. Elucidarea influenței microbiomului intestinal asupra predispoziției și progresiei diabetului zaharat tip2. Material și metode. S-au selectat și analizat lucrările științifice din Pubmed în anii 2019-2023 referitor la influența perturbărilor microbimului intestinal ca factor de risc pentru dezvoltarea DZ2. Rezultate. La pacienții cu obezitate și DZ2 s-au constatat pertubări în raportul celor 4 familii specifice de microbi prezenți în intestine, Bacteroidetes (B-64%), Firmicutes (F-23%), Proteobacteria (P-8%) și Actinobacteria (A-3%), precum și o creștere a speciilor microbiene patogene Clostridium symbiosum, Clostridium ramosum și Escherichia coli. Micșorarea raportului B/F poate determina dezvoltarea obezității, rezistenței la insulină și, ulterior, a DZ2. Concomitent, s-a dovedit că, concentrația crescută de Bacteroidetes și Proteobacteria, cu o scădere semnificativă a Firmicutes a fost raportată la pacienții cu DZ2. S-a demonstrat că microbiota intestinală are un impact direct asupra pancreasului prin modularea activității celulelor beta insulare. Concluzii. Modificările microbiomului intestinal pot fi responsabile de dezvoltarea proceselor inflamatorii, majorarea permeabilității pentru lipopolizaharide cu creșterea transportului glucidelor, reducerea biosintezei acizilor grași cu lanț scurt și metabolismului cofactorilor/vitaminelor, dezvoltarea insulinorezistenței și afectarea cascadelor de semnalizare a insulinei.Background. The gut microbiome is currently considered a potentially significant factor contributing to the development and progression of type 2 diabetes (T2DM). Gut microbes and their metabolites influence host metabolism, immune function, vitamin biosynthesis, gut hormone production, satiety, and maintenance of gut barrier integrity, digestion, and nutrient absorption. The viability of gut microbes can be influenced by diet, lifestyle factors, and consumption of probiotics, prebiotics, and medications. Objective of the study. To reveal the influence of the intestinal microbiome on the susceptibility and progression of type 2 diabetes. Material and methods. We selected and analyzed scientific articles in PubMed from 2019 to 2023, regarding the influence of disorders of the intestinal microbiome as a risk factor for the development of T2DM. Results. In patients with obesity and T2DM, disturbances were found in the ratio of the 4 specific families of microbes present in the intestine: Bacteroidetes (B-64%), Firmicutes (F-23%), Proteobacteria (P-8%) and Actinobacteria (A- 3%), as well as an increase in pathogenic microbial species: Clostridium symbiosum, Clostridium ramosum and Escherichia coli. Decreased B/F ratio can lead to the development of obesity, insulin resistance, and subsequently T2DM. An increased concentration of Bacteroidetes and Proteobacteria with a significant decrease of Firmicutes was reported in patients with T2DM. The gut microbiota has been shown to directly influence the pancreas by modulating the activity of islet beta cells. Conclusion. Changes in the gut microbiome may be responsible for the development of inflammatory processes, increased permeability to lipopolysaccharides with increased carbohydrate transport, reduced short-chain fatty acid biosynthesis and cofactor/vitamin metabolism, development of insulin resistance, and impairment of insulin signaling cascades

Importanţa aprecierii markerilor autoimuni suprarenalieni în unele endocrinopatii autoimune

Insuficiența corticosuprarenală cronică primară este o boală rară, dar complicată atât prin evoluţia sa, cât şi prin asocierea cu alte patologii autoimune. Scopul studiului a fost de a determina prezenţa anticorpilor anti adrenali (ACA) la pacienți cu endocrinopatii autoimune, fără afectarea corticosuprarenalelor. În studiu au fost înrolați 158 pacienți, dintre care 32 cu boala Addison idiopatică și 126 cu altă patologie autoimună endocrină, dar fără afectarea corticosuprarenalelor. Au fost depistați ACA la 20 din 32 pacienți cu boala Addison idiopatică, la 13 din 36 pacienți cu boala Graves, la 11 din 32 pacienți cu hipotiroidie de etiologie autoimună și la 9 din 47 pacienți cu diabet zaharat tip 1. Prezența ACA este un marker precoce și specific de afectare a corticosuprarenalelor, care poate deveni simptomatică pe parcursul a câtorva luni sau ani. De aceea, pacienții cu ACA pozitivi necesită a fi investigați atât clinic, cât și paraclinic, evaluați în dinamică, pentru depistarea precoce a bolii Addison

Clinical and hormonal features of endocrine short stature in children

Catedra Endocrinologie USMF „Nicolae Testemiţanu”Short stature in children represents a topical medical, psychological and social problem. Endocrine causes of short stature can be determined by STH, thyroid, sex hormones deficiency. In the article is presented the result of the observation sheet analysis of patients treated in the Endocrinology department of the „E. Coţaga” hospital. Retardul statural la copii reprezintă o problemă actuală medicală, psihologică şi socială. Cauzele endocrine ale retardului statural pot fi determinate de deficitul de STH, hormonilor tiroidieni, sexuali etc. În lucrare este prezentat rezultatul analizei fişelor de observaţie a pacienţilor trataţi în secţia de endocrinologie a SCR “E. Coţaga”

Obezitatea şi metabolismul osos

Rezumat Obezitatea si osteoporoza sunt două afecţiuni cu o prevalenţă în permanentă creştere şi un impact vădit asupra morbidităţii şi mortalităţii la nivel mondial. Corelaţia dintre compoziţia corpului şi metabolismul osos reprezintă o temă de cercetare mereu actuală şi controversată. Studiile efectuate la pacienţii cu obezitate au descris mai multe mecanisme biologice prin care masa corpului infl uenţează starea sănătăţii osoase. Scopul acestui articol este de a aprecia corelaţia dintre obezitate şi masa osoasă prin prisma datelor recente de cercetare. Obesity and osteoporosis are two common diseases with an increasing prevalence and a high impact on morbidity and mortality which have become major global health problems. The relationship between body composition and bone metabolism presents a growing interest. Studies in patients with obesity have described many of biologic mechanisms by which body composition influences bone mass. This review examines the corelation between obesity and bone mass through data from recent research studies. Ожирение и остеопороз являются двумя распространенными заболеваниями, которые благодаря неуклонно растущей распространенности и высоким воздействием на заболеваемость и смертность, стали главными проблемами здравоохранения. Взаимосвязь между составом тела и костным метаболизмом вызывает растущий интерес. Исследования пациентов с ожирением описали многие биологические механизмы, с помощью которых состав тела влияет на массу костей. В этом обзоре рассматривается взаимосвязь между ожирением и костной массой на основе данных последних исследований.Laboratorul de endocrinologie, IP USMF „Nicolae Testemițanu

COMPARISON OF HIGH SENSITIVITY C-REACTIVE PROTEIN LEVEL IN AUTOIMMUNE HYPOTHYROIDISM BEFORE AND AFTER TREATMENT WITH LEVOTHYROXINE

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, Chişinău, Republica MoldovaIntroducere. Hipotiroidismul reprezintă o problemă medicală actuală pentru că este una din cele mai răspândite maladii endocrine. Inflamația este o parte componentă importantă a imunității înnăscute. Există corelații între hipotiroidismul autoimun și inflamația subclinică, cu rezultate contradictorii a evoluției biomarkerilor inflamatori în timpul tratamentului. Scopul lucrării. Evaluarea nivelului proteinei C reactive înalt sensibile (hsPCR) înainte și după tratamentul cu levotiroxină la pacienții cu hipotiroidism autoimun. Material și Metode. În studiu au fost incluși 51 pacienți cu hipotiroidism primar depistat, care nu administrau tratament de substituție. 30 pacienți au fost investigați la interval de 2 și 4 luni de tratament cu levotiroxină în doza de 0,7-1,6 mcg/kg/zi. Indicii investigați au fost TSH, T4 liber, hsPCR. Rezultate. Din cei 51 pacienți cu TSH crescut, 26 aveau T4 liber scăzut (hipotiroidism manifest), iar 25 – T4 liber în limitele valorilor de referință (hipotiroidism subclinic). Toți pacienții au avut nivel crescut de anticorpi anti-TPO și/sau anti-tireoglobulină. A fost determinată o scădere semnificativă a TSH în timp (p = 0,003) (nivel inițial în medie 44,2 μIU/mL și 6,78 μIU/mL după 4 luni). A fost o creștere semnificativă a T4 liber (p < 0,005) (nivel inițial în mediu 0,5 ng/dL și 1,1 ng/dL după 4 luni). A fost observată o scădere a hsPCR (nivel inițial în medie 2,2 mg/L, 1,63 mg/L la 2 luni (p = 0,02) și 1,85 mg/L la 4 luni, p = 0,07). Concluzii. Acest studiu a evidențiat scăderea hsPCR la pacienții cu hipotiroidism tratați cu levotiroxină.Background. Hypothyroidism is an undeniable medical problem because it is one of most widespread endocrine diseases. Inflammation is an important part of innate immunity. There are several correlations between autoimmune hypothyroidism and subclinical inflammation, with contradictory results regarding changes in inflammatory biomarkers during treatment. Aim of the study. To evaluate the level of high-sensitivity C-reactive protein (hsCRP) before and after levothyroxine therapy in patients with autoimmune hypothyroidism. Material and Methods. The study included 51 patients with recently diagnosed hypothyroidism, who did not receive hormone replacement therapy. 30 patients were investigated after 2 and 4 months of treatment with levothyroxine with an average dose of 0.7-1.6 mcg/kg/ day. The investigated parameters were TSH) freeT4 (fT4), hsCRP. Results. Out of 51 patients with elevated TSH, 26 had low fT4 (overt hypothyroidism) and 25 had normal fT4 (subclinical hypothyroidism). All the patients had increased anti-TPO and/or anti-thyroglobulin antibodies level. There was a significant decrease in TSH over time (p=0.003) (initial level was on average 44.2 μIU/mL and 6.78 μIU/mL at 4 months). There was a significant increase in FT4 (p < 0.005) (initial level was on average 0.5 ng/dL and 1.1 ng/dL at 4 months). A decrease in hsCRP was observed over time (initial level was on average 2.2 mg/L, 1.69 mg/L at 2 months (p = 0.02) and 1.85 mg/L at 4 months, p = 0.07). Conclusion. This study showed a decrease of hsCRP in patients treated with levothyroxine

Изменения углеводного обмена у женщин детородного возраста с избыточным весом

IP Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie Nicolae Testemițanu, Congresul al doilea național al Societăţii endocrinologilor din Republica Moldova cu participare internațională 4-5 octombrie 2019 Chișinău, Republica MoldovaObezitatea este o problemă de sănătate publică care implică multiple dereglări metabolice, conducând la dezvoltarea diabetului zaharat de tip 2, a sindromului metabolic, a patologiei cardiovasculare. Insulinorezistența este veriga patogenetică de bază în dezvoltarea diabetului zaharat de tipul dat. Scopul studiului realizat a fost de a aprecia gradul de insulinorezistență și riscul de dezvoltare a diabetului zaharat de tip 2 la femeile obeze de vârstă fertilă. În studiu au fost incluse 84 de femei cu vârsta cuprinsă între 20 și 40 ani, fără istoric de diabet. Au fost considerate cu obezitate femeile cu un IMC peste 30. Insulinorezistența a fost defi nită de indicele HOMA-IR ≥ 2,0; glicemia bazală ≥5,6 mmol/l. Cercetările efectuate relevă o corelație pozitivă între obezitate și diabet la femeile obeze de vârstă fertilă. Astfel, la aceste femei, comparativ cu cele normoponderale, s-au depistat valori mai înalte ale insulinemiei (p<0,0001), glicemiei (p<0,022) și indicelui HOMA-IR (p<0,0006), acești parametri crescând direct proporțional cu valorile IMC. Așadar, dereglările metabolismului glucidic la femeile obeze sunt direct proporționale cu valoarea IMC, demonstrând că hiperinsulinemia și insulinorezistența sunt factori de risc majori în dezvoltarea diabetului zaharat de tip 2, bolilor cardiovasculare, sindromului metabolic. Monitorizarea acestor persoane va permite depistarea timpurie a bolii și preîntâmpinarea dezvoltării complicațiilor cronice. Obesity is increasing around the world and is now considered as a global public health problem. It is related to many disorders, most of which are metabolic. Insulin resistance is a basic aspect of the etiology of type 2 diabetes. Th is study aimed to evaluate the risk of type 2 diabetes mellitus according to BMI in young women. 84 non-diabetic female aged 20 to 40 years were included. Obesity was defi ned as a BMI of 30 or greater. Insulin resistance was defi ned as HOMA-IR ≥ 2,0, and fasting plasma glucose ≥ 5,6 mmol/l. We found a strong positive association between obesity and risk of diabetes. Baseline mean value of fasting insulin (p<0,0001), fasting glucose (p<0,022) and HOMA-IR (p<0,0006), are higher in young obese women and increased proportionally to the level of BMI. Th e risk of type 2 diabetes mellitus in young women tends to increase proportionally to the level of BMI. Th ese fi ndings suggest that clinically measurable markers of adipose tissue and insulin resistance may be useful in prediabetes and diabetes risk identifi cation among obese women. Ожирение является одной из основных проблем общественного здравоохранения. Оно является фактором риска в развитии таких патологий как диабет 2-го типа, метаболический синдром, сердечно-сосудистая патология. Основным патогенетическим звеном в развитии диабета типа 2 является резистентность к инсулину. Целью данного исследования было оценить степень резистентности к инсулину и риск развития диабета типа 2 у женщин детородного возраста с ожирением. В исследовании принимали участие 84 женщины в возрасте от 20 до 40 лет, без диабета. Женщины с ИМТ выше 30 считались страдающими ожирением. Резистентность к инсулину определялась по HOMA-IR ≥2,0, базальная глюкоза в крови ≥5,6 ммоль/л. Исследование выявило положительную корреляцию между ожирением и диабетом у женщин детородного возраста с ожирением. Так, у этих женщин наблюдались более высокие значения инсулинемии (р<0,0001), уровня глюкозы в крови (р<0,022) и индекса HOMA-IR (р<0,0006) по сравнению с женщинами с нормальным весом, и эти значения увеличивались прямо пропорционально значениям ИМТ. Таким образом, нарушения метаболизма глюкозы у женщин с ожирением детородного возраста прямо пропорциональны ИМТ, что свидетельствует о том, что гиперинсулинемия и резистентность к инсулину являются важными факторами риска развития диабета 2-го типа, сердечно-сосудистых заболеваний, метаболического синдрома. Мониторинг этих людей позволит выявить заболевание на ранней стадии и предотвратить развитие хронических осложнений

Obezitatea şi metabolismul osos

Obezitatea si osteoporoza sunt două afecţiuni cu o prevalenţă în permanentă creştere şi un impact vădit asupra morbidităţii şi mortalităţii la nivel mondial. Corelaţia dintre compoziţia corpului şi metabolismul osos reprezintă o temă de cercetare mereu actuală şi controversată. Studiile efectuate la pacienţii cu obezitate au descris mai multe mecanisme biologice prin care masa corpului infl uenţează starea sănătăţii osoase. Scopul acestui articol este de a aprecia corelaţia dintre obezitate şi masa osoasă prin prisma datelor recente de cercetare