3 research outputs found
Management of macrovascular diabetic complications: a single-center case series analysis of consecutively attending patients in primary care
Introduction. The prevalence of diabetes mellitus is increasing, with type 2 diabetes (T2DM) being a major health priority for any public health system. Increased arterial stiffness in patients with diabetes will lead to the appearance of vascular complications. Increased arterial stiffness in patients with diabetes usually leads to vascular complications. Any earlier diagnosis of impaired macrovascular evidence may lead to improved outcomes in patient care. The objective of our study was to assess and evaluate the finger-toe pulse wave velocity (ftPWV), as a measure of arterial stiffness, in order to assist with early detection of macrovascular diabetic complications. Materials and Methods. The observational case series included 140 patients who are registered in a primary care office, of whom 73 were previously diagnosed with diabetes mellitus (study group). The age-matched non-diabetic group included 67 consecutive registered patients who visited the practice for other reasons. Results. The mean age of all patients was 51.42±11.57 years, with DM patients being with 4.5 years older than the non-DM patients (CI 95% and CI 95%). There was a significantly higher mean value of ftPWV in the DM group (p = 0.0039) although the study presented some limitations. Conclusions. The mean value of ftPWV was statistically significant higher in diabetic patients. The assessment of ftPWV is a non-invasive test, and the data can be used as a useful marker of vascular stiffness in primary care, thus providing an early diagnosis of macrovascular complications during the monitoring and care of the diabetic patient
Epigenetica şi determinismul bolilor nutriţionale
Universitatea de Medicină şi Farmacie
Carol Davila, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Sănătatea Mamei
şi Copilului Alessandrescu-Rusescu, Bucureşti, Universitatea Bioterra, Bucureşti, Universitatea Ovidius, Constanţa, cabinet medical individual, Al IV-lea Congres al medicilor de familie din Republica Moldova cu participare internaţională 16-17 mai 2018 Chișinău, Republica MoldovaPrevenirea apariţiei bolilor, prevenţia primară,
se extinde – pe lângă conceptul de promovare a
sănătăţii – şi asupra perioadei prenatale, când au
loc procesele de creştere şi diferenţiere, asociate cu
o serie de posibile modificări epigenetice la nivelul
fătului, cu răsunet asupra patologiei ulterioare a
viitorului adult. Factorii de mediu, prin intermediul
epigeneticii, pot predispune la apariţia unor boli
nutriţionale.
Mecanismele principale implicate sunt reprezentate de metilarea ADN, acetilarea şi metilarea
histonelor, remodelarea cromatinei şi inactivarea
ARNm. Uneori mecanismele epigenetice se întrepătrund cu cele genetice: se blochează anumite
gene patogene sau determină hiperactivitatea unor
gene normale, care sunt implicate astfel în apariţia
diferitelor boli [1].
Legătura stabilită între mamă şi copil nu este
numai una afectivă, comportamentul matern se
reflectă şi în sănătatea şi dezvoltarea ulterioară a
copilului, încă din perioada preconcepţională. Modificarea comportamentului alimentar prin creşterea
consumului de glucide, prin alimentaţie hipercalorică, sedentarismul, fumatul sau expunerea la diferite
noxe a viitoarei mame determină apariţia obezităţii
şi a diferitelor tulburări metabolice nu doar la mamă,
dar şi la viitorii copii [2]. Greutatea părinţilor în momentul concepţiei, precum şi existenţa unor boli
cronice ca, de exemplu, diabetul zaharat de tip II,
obezitatea, dislipidemia sau maladiile cardiovasculare în antecedentele eredocolaterale ale părinţilor
condiţionează patologia nutriţională a viitorului
copil. Dacă expunerea la diferiţi factori de risc are loc
în anumite perioade ale evoluţiei, denumite „ferestre
epigenetice”, efectele asupra fenotipului se vor manifesta la viitorul copil în diferite etape ale vieţii.
Influenţa timpurie a epigeneticii determină
starea de sănătate sau de boală a individului şi a
urmaşilor lui [3]. În primele 20 de zile are loc prima
fereastră epigenetică – expresia specifică, aleatoare
a genelor de la cei doi genitori – genomic imprinting, cu efect asupra dezvoltării fetale, determinând
apariţia tulburărilor neurologice, de dezvoltare sau
metabolice. Al doilea moment important al modificărilor epigenetice este în perioada intrauterină,
sub acţiunea elementelor lichidului amniotic (toxice,
matale grele). Pe lângă această perioadă sensibilă,
numită „perioada primelor 1000 de zile din momentul concepţiei”, se mai descriu ferestre epigenetice la
pubertate sau menopauză.
Fiecare boală cronică are propria ei fereastră
epigenetică. În timpul perioadei de adult, factorii
de risc acţionează pe gene sensibilizate anterior
de factorii epigenetici implicaţi în primele ferestre
epigenetice. Mecanismele epigenetice au anumite
limite, nevoi şi sensibilităţi în diferite etape ale vieţii
[4].
Există tot mai multe dovezi că obezitatea şi
bolile metabolice care apar mai târziu au ca punct de
plecare o primă expunere la nutrimente inadecvate
înainte de naştere sau în copilăria timpurie. În perioada intrauterină, o alimentaţie inadecvată predispune
la naşterea unor copii cu risc crescut de a dezvolta
obezitate, ca urmare a activării genelor obezităţii
sub acţiunea factorilor epigenetici încă din perioada
de dezvoltare intrauterină [2]. Studiile pe animale
au arătat transmiterea transgeneraţională a acestor
modificări epigenetice, determinate de expunerea
inadecvată la anumite nutrimente [5].
În scopul evaluării clinice a acestor influenţe, am
monitorizat 78 de copii cu exces ponderal (39 fete,
39 băieţi), analizând antecedentele eredocolaterale
comparativ cu un lot de 78 de copii normoponderali,
aflaţi în evidenţele cabinetului de medicină de familie în perioada 2013-2015. Vârsta medie a întregului
lot a fost de 11,6±04 ani (6–18 ani), în lotul copiilor
cu exces ponderal vârsta medie a fost de 12,6±03 ani
versus 11,6±03 ani în lotul celor normoponderali. S-a
constatat ca prezenţa în antecedentele eredocolaterale a obezităţii reprezintă un factor de risc pentru
apariţia obezităţii în copilărie, corelându-se pozitiv cu
IMC (risc estimat de 1,26 (95% CI 0,9-1,7), precum şi
prezenţa diabetului zaharat de tip II în antecedentele
eredocolaterale creşte riscul apariţiei obezităţii la
copii (riscul estimat 2,16 (95% CI 1,7-2,7). Toate aceste modificări au un grad de reversibilitate, astfel încât, dacă se intervine pe o anumită
perioadă de timp prin revenirea la o alimentaţie
echilibrată, factorii epigenetici vor acţiona prin inactivarea genelor ce predispun la obezitate, efectul
fiind revenirea la normal a greutăţii urmaşilor.
Dieta hiperlipidică determină hipermetilarea
ADN-ului la nivelul genelor ce controlează activitatea
celulelor adipoase şi a ţesutului muscular, determinând apariţia obezităţii. O dietă hipolipidică la
pacienţii obezi determină hipometilarea ADN-ului
la nivelul aceloraşi gene, având drept efect scăderea
ponderală. Prin urmare, alimentaţia dezechilibrată şi
obezitatea genitorilor pot predispune la obezitatea
viitorilor descendenţi, încă din faza de preconcepţie
Interrelation of infection - immunity
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“,
Institutul National pentru Sanatatea Mamei si Copilului "Alessandrescu-Rusescu", Bucureşti,
Universitatea Bioterra, Bucureşti,
Universitatea „Ovidius“, Constanţa,
5 Cabinet medical individual Iancu Mihaela AdelaImunitatea este capacitatea organismelor superioare de a se apăra împotriva unor agenţi străini
cu potenţial distructiv, cum sunt bacteriile, virusurile, paraziţii, fungii şi toxinele (veninuri, substanţe chimice). Se realizează prin două mari sisteme de
apărare:
- sistemul de apărare nespecifică (imunitatea
naturală, înnăscută);
- sistemul de apărare specifică (imunitatea specifică, dobândită).
Sistemul de apărare nespecifică este primul care
intervine în timpul răspunsului imun, poate stopa cea
mai mare parte a agresiunilor externe, dar este lipsit
de specificitate. Prima linie de apărare în imunitatea
înnăscută este asigurată de barierele epiteliale şi de
celulele specializate şi antibioticele naturale prezente
în epitelii, de mecanismele fiziologice (temperatura,
pH-ul gastric, mişcările peristaltice şi ciliare, existenţa
secreţiilor), toate funcţionând pentru a bloca intrarea
agenţilor infecţioşi [1].
Dacă agenţii agresori trec de epiteliu şi intră
în ţesuturi sau în circulaţie, sunt atacaţi de fagocite,
limfocite specializate, denumite „natural killer” (NK),
şi câteva proteine plasmatice, inclusiv proteine aparţinând sistemului complementului.
Infecţiile rezistente la imunitatea naturală sunt
combătute de imunitatea dobândită.
Sistemul imun adaptativ constă din limfocite
şi produşii lor (anticorpii). Se descriu două tipuri de
imunitate adaptativă:
1. Imunitatea umorală, caracterizată prin:
- apărare împotriva agenţilor infecţioşi extracelulari;
- producerea de anticorpi de către LB.
2. Imunitatea mediată celular, caracterizată
prin:
- apărare împotriva agenţilor infecţioşi intracelulari;
- LT efectoare, produc mediatori ai inflamaţiei şi
distrug în mod specific celulele-ţintă [2].
Imunitatea dobândită se caracterizează prin
specificitate, diversitate, memorie imunologică şi
capacitate de a distinge elementele agresoare străine
(nonself) de structurile proprii organismului.
Sistemul imun cuprinde un ansamblu de celule
circulante sau tisulare, imunoglobuline, mediatori şi
organele-sursă ale acestora.
Organele limfoide primare (sau centrale) sunt
organele limfoide unde limfocitele se diferenţiază şi
se maturează din celulele stem, sunt reprezentate de
timus, ficatul fetal şi măduva hematogenă. Timusul
reprezintă locul dezvoltării limfocitelor T, iar ficatul
fetal şi măduva hematogenă postnatal reprezintă
locul dezvoltării limfocitelor B.
Organele limfoide secundare (periferice) sunt
reprezentate de splină, ganglionii limfatici (organe
capsulare) şi ţesutul limfoid difuz asociat tubului digestiv (GALT) sau căilor respiratorii (BALT), sau
ţesutului cutanat (SALT).
Celulele aparţinând liniilor B şi T migrează din
organele limfoide primare în organele limfoide
secundare (periferice), unde au loc cooperările celulare şi activarea limfocitelor, etapele celulare ale
răspunsurilor umorale şi celulare.
Celulele prezentatoare de antigen (APC) se
împart în două categorii:
- APC profesionale, reprezentate de macrofage,
celule dendritice şi limfocitele B;
- APC ocazionale, în care se includ neutrofilele,
celulele endoteliale, celulele epiteliale şi cele epidermice.
Limfocitele sunt celulele centrale ale sistemului
imun, responsabile pentru imunitatea adaptativă şi
atributele imunologice de diversitate, specificitate,
memorie şi recunoaştere self/non-self.
Celulele efectoare sunt limfocite şi alte leucocite
nelimfoide (granulocite, macrofage).
Inflamaţia reprezintă un mecanism complex
prin care organismul elaborează mijloace de luptă
şi apărare faţă de agenţii patogeni şi iniţiază evenimente structurale şi funcţionale reparatorii la nivelul
ţesuturilor. La acest mecanism participă numeroşi
componenţi celulari şi umorali, locali şi sangvini,
performanţi şi eliberaţi de novo.
Leziunea tisulară poate fi produsă de factori
fizici (mecanici, termici, radiaţii ionizante), agenţi
chimici (metale grele, acizi, baze, medicamente),
agenţi infecţioşi (bacterii, fungi, virusuri, paraziţi),
agenţi imunologici (autoimunitate).
Inflamaţia poate fi acută sau cronică. Inflamaţia
este procesul care permite anticorpilor, sistemului
complement şi leucocitelor să intre la locul infecţiei,
urmând fagocitarea şi destrucţia agenţilor patogeni.
Limfocitele sunt necesare pentru a recunoaşte şi
a distruge celulele infectate în ţesuturi. Inflamaţia
începe cu eliberarea unor mediatori vasoactivi, care
îşi au originea în mastocite, trombocite, la acestea
asociindu-se componenţi plasmatici. Rezultatul este
apariţia vasodilataţiei şi a edemului, precum şi activarea coagulării şi a sistemului complementului, generarea factorilor chemotactici pentru neutrofile şi alte
celule inflamatorii. În acelaşi timp are loc migrarea
neutrofilelor spre sediul tisular al inflamaţiei [1].
Odată ajunse în ţesuturi, celulele inflamatorii
sunt stimulate pentru a elibera produşi bactericizi,
inclusiv proteaze, radicali liberi ai oxigenului, citokine
şi mediatori lipidici biologic activi, ca LTB4 şi factorul
de activare plachetar (PAF).
Celulele endoteliului vascular au un rol în
modularea răspunsului imun – secretă mediatori
ce reglează tonusul şi permeabilitatea capilară, dar
şi activatori ai coagulării, fibrinolizei şi celulelor
inflamatorii.
Inflamaţia acută: formarea edemului, depunerea fibrinei şi prezenţa neutrofilelor la nivelul leziunii
tisulare.
Inflamaţia cronică: apariţia macrofagelor, limfocitelor, plasmocitelor şi eozinofilelor. Sunt posibile
mai multe variante evolutive:
- eliminarea agentului patogen şi a detritusurilor tisulare consecutive reacţiei inflamatorii, cu
apariţia fenomenelor reparatorii care duc la restitutio
ad integrum a ţesutului infectat;
- inflamaţia persistă, cu dezvoltarea inflamaţiei
granulomatoase;
- leziunile pot fi ireversibile, rezultând proliferarea activă a capilarelor, fibroblastelor şi elementelor
mezenchimale, consecinţa finală fiind formarea unei
cicatrice şi pierderea unor funcţii tisulare