Octavian Munteanu

PLURAL History Culture Society

Directory of Open Access Journals

VEGHEA ETERNĂ A CELUI CARE A FOST  IOAN GLODARIUVestea tristă a venit chiar la începutul anului. Un mesaj scurt primit de la Gabi Ghe-orghiu m-a făcut să rămân ne-mişcat: „Domnul profesor Ioan Glodariu nu mai este printre noi. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!”Totul în jur se transfor-mase într-un gol imens, fără margini şi fără sens. Cuvin-tele seci ale mesajului m-au lipit, la direct, de scaunul pe care şedeam în faţa calcu-latorului. Rămăsesem ne-mişcat mai multă vreme, cu o privire absentă, care părea să străbată şi ecranul, şi peretele din spatele lui, şi chiar tot Universul, dorind parcă să ajungă undeva în alte lumi, în alte dimen-siuni…undeva departe-departe, într-acolo încotro urma să pornească suf letul Profesorului.Obosită de căutări ancestrale zădarnice, privirea îmi alunecase spre geam. După sticla rece, o fulguială uşoară mai aşternea un strat peste zăpada căzută acum câteva zile. Totul se purifica, transformându-se într-un alb imaculat, care era într-o perfectă consonanţă cu tărâmurile pe care le căuta şi nu le găsea, ceva mai devreme, privirea mea ieşită de sub controlul raţiunii. La un moment dat, chiar aveam senzaţia că mă af lu în altă dimensiune. Trăirile-mi erau amplificate şi de coincidenţă care venea să mă domine tot mai insistent: era ziua în care îm-plineam aceeaşi vârstă pe care o avea Profesorul atunci când îl cunoscusem…Nu ştiu cât a durat acea transă. Am ieşit din ea, readus în această lume de dorinţa nebună de a aprinde o ţigară. Printr-un gest automatizat, mâna nesigură a slobozit din pietrele brichetei câteva scântei care momentan s-au transformat într-o pâlpâială caldă şi misterioasă şi care, atingând foia de ţigară, a transfor-OBITUARIA262 P L U R A L Vol. 5, nr. 2, 2017mat-o în nori denşi de fum alb-azuriu. Trăgeam fumul în piept prelung şi lacom, surprinzându-mă că o fac exact cum o făcea mai ieri Profesorul. Printre norii denşi de fum au început a se perinda imagini haotice, fără nici o ordine spaţială sau temporală, toate însă având un singur subiect central – chipul Profesorului. Privirea lui iscoditoare de după lentilele groase, care şi mai mult nuanţau proe-minenţa ochilor, domina aceste imagini.Mai întâi apăruse chipul lui din timpul primilor noastre întâlniri. Îmi aduc aminte cum sobrietatea şi gravitatea celui care era conducătorul legendarului şantier de la Sarmisegetusa, lăsa loc blândeţii şi grijii manifestate pentru acel tânăr venit dintr-o altă societate şi care căuta să înţeleagă şi să pătrundă tainele unei lumi noi, încă destul de ambigue pentru el. Grija aproape părintească o sim ţeam în mod cu totul deosebit, în special în contextul în care fusesem vă-duvit de grija la fel de paternă a primului meu conducător de doctorat – Ioan Horaţiu Crişan, care, la un an de la venirea mea la Cluj, subit plecase spre Ce-ruri. Îmi aduc aminte cum noul meu îndrumător, cu multă delicateţe şi tact, mă apropia de lumea academică clujeană, în special de tânăra generaţie de arheo-logi care pornea atunci pe calea afirmării şi care, între timp, devenise axa ar-heologiei clujene, iar pentru mine – prieteni de o viaţă.Lungile seri cu interminabile discuţii generate de atmosfera creată de Pro-fesor au lăsat profunde amprente în devenirea mea şi, cu siguranţă, a multora dintre colegii mei clujeni. Îmi aduc aminte de lecţiile de viaţă luate în sânul echipei de la Sarmisegetusa, în care Profesorul plămădea relaţii de coeziune ab-solut unice. Grija lui pentru discipol devenea cu atât mai pronunţată, cu cât se avansa în sfera cercetării propriu-zise: blândeţea era înlocuită de cele mai multe ori de stricteţe care se putea transforma în severitate şi chiar să ajungă până la duritate. Rigoarea demersului ştiinţific şi a argumentului, a textului redactat şi a mesajului transmis, de rând cu cerinţele înaintate faţă de corectitudinea pole-micilor ştiinţifice şi a relaţiilor umane, erau definitorii. Tot mai mult conştienti-zez că acele timpuri petrecute alături de Profesor s-au dovedit a fi cruciale.Nu voi uita, cum peste ani, după ce deja plecasem de la Cluj, relaţia noastră parcă ar fi sfidat spaţiul ce ne despărţea, Profesorul veghind de la distanţă ce şi cum fac, ce şi cum scriu, cum mă implic şi cum deja eu am grijă de discipolii mei. Aveam nevoie permanent de această grijă şi susţinere, iar acum îmi dau seama de adevărata dimensiune a acelui sprijin… mai cu seamă în ultimii lui ani de viaţă, când deja îi era greu şi comunicările noastre aproape că se între-rupseseră, iar eu continuam să-i simt ochiul de veghe……ciudat…dar, probabil, tot mai mult înţelegeam adevăruri simple, care până atunci refuzau să se aşeze în mintea mea: că aşa este viaţa omului… că fiecăruia îi vine, la un moment dat, clipa plecării…iar, până a veni ea, este im-263P L U R A LOBITUARIAportant că cei ce ne sunt dragi mai sunt printre noi… nu contează unde… un-deva…oriunde…dar mai sunt…. pur şi simplu există…Acum clipa venise. Despărţirea nu mai putea fi evitată. Totodată, ceea ce am mai înţeles atunci e că despărţirea lumească nu poate întrerupe comunica-rea dintre noi, comunicare ce urmează să se producă la alt nivel şi altfel, iar Pro-fesorul va rămîne să vegheze asupra tot ce mai am de gândit, de spus şi de făcut. Dar deja de la altă distanţă… din altă dimensiune…Drumul spre Sibiu, acolo unde urma să ne luam rămas bun, a fost lung, greu şi chinuitor. Ajunsesem la Biserica Învierea Domnului aproape concomitent cu colegii veniţi de la Cluj. Ne-a întâlnit un vânt rece şi pătrunzător, într-o diso-nanţă totală cu cerul ameţitor de senin. Ochii coborâţi ai celor veniţi să-şi ia rămas bun nu reuşeau să ascundă marea tristeţe şi golul din priviri, iar nodurile din gât blocaseră orice tentativă de articulare verbală. Acele priviri şi acea pă-trunzătoare tăcere ale celor veniţi să-l conducă în ultimul drum trădau aceeaşi mare durere a despărţirii pe care o trăiam şi eu. Sunt sigur că aceeaşi tăcere şi aceeaşi tristeţe a pus stăpânire pe numeroşi colegi, prieteni şi discipoli din diferite spaţii, care, în virtutea unor sau altor situaţii, nu au ajuns la Sibiu în acea zi. Dar, fără îndoială, acele multe-multe tristeţi tăcute, oriunde nu le-ar fi prins clipa, au trimis în Univers un ultim mesaj de adio, făcând loc în suf letele lor pentru o amintire vie şi o netrecătoare recunoştinţă care vor lumina, de aici încolo, calea lungă pe care o are de parcurs Profesorul.Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească cu drepţii.Octavian Munteanu, Chişinău

Veghea eternă a celui care a fost Ioan Glodariu

http://plural.upsc.md/wp-content/uploads/2018/05/revista_plural_2_2017_o.pdf

Veghea eternă a celui care a fost Ioan Glodariu

Abstract

Similar works

Full text

Available Versions

Directory of Open Access Journals