The paper presents the knowledge concept in both classical and contemporary vision and analyze the knowledge as a production factor. In the same time, the paper illustrates the influence of the knowledge over the higher education system, through some specific elements (Internet, electronic book, teaching methods in electronic formats). This paper is an integrated part of the research program “Micro and macro systemic efficiency in Romanian higher education activity” (CNCSIS cod 115/2005, research project coordinator senior lecturer Ph. D., Claudiu Cicea).higher education system, knowledge management systems, Internet services

Claudiu CICEA

Romanian

Research Papers in Economics

Management 
 
 
 
 
Anul VIII, Nr. 1, 2005            Economia seria Management 
54
 
 
Teoria cunoaşterii în cadrul 
învăţământului universitar 
 
Lect. univ. dr. Claudiu CICEA 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Rezumat 
Lucrarea prezintă conceptul de 
cunoaştere atât în viziune clasică, cât 
şi contemporană analizând 
cunoaşterea ca factor de producţie. 
Concomitent, lucrarea reliefează 
influenţa cunoaşterii asupra 
sistemului de învăţământului 
superior, cu ajutorul unor factori 
specifici (internetul, cartea 
electronică, metodele de predare în 
format electronic). 
Lucrarea este parte integrantă a 
proiectului de cercetare „Eficienţa 
micro şi macrosistemică în 
activitatea de învăţământ superior din 
România” (cod CNCSIS 115/2005, 
director de proiect lect. univ. dr. 
Claudiu Cicea) 
Abstract 
The paper presents the knowledge 
concept in both classical and 
contemporary vision and analyze the 
knowledge as a production factor. In 
the same time, the paper illustrates 
the influence of the knowledge over 
the higher education system, through 
some specific elements (Internet, 
electronic book, teaching methods in 
electronic formats). 
This paper is an integrated part of 
the research program “Micro and 
macro systemic efficiency in 
Romanian higher education 
activity” (CNCSIS cod 115/2005, 
research project coordinator senior 
lecturer  Ph. D., Claudiu Cicea). 
  S
ocietatea umană a ajuns la concluzia că progresul înregistrat în 
orice activitate nu este posibil fără o cunoaştere aprofundată, fără 
deţinerea unor cunoştinţe clare, precise şi concise referitoare la 
domeniul respectiv. În acest fel, cunoaşterea apare ca un catalizator care 
accelerează promovarea progresului tehnic şi creşte eficienţa oricărei activităţi 
umane. În acest sens, este de ajuns să privim harta lumii pentru a constata că ţările 
dezvoltate economic (unde eficienţa activităţilor umane este ridicată  şi unde 
progresul tehnic este evident) înregistrează  şi un nivel al cunoaşterii accentuat. Management   
 
 
 
Economia seria Management            Anul VIII, Nr. 1, 2005 
55
Dacă dorim să definim cunoaşterea, vom ajunge la concluzia că nu mai este 
suficientă recurgerea la teoria clasică a cunoaşterii începută de Platon şi continuată 
de Aristotel, care considera cunoaşterea ca o facultate mentală a omului. 
Continuatorii moderni şi contemporani ai acestei idei consideră cunoaşterea ca o 
formă a conştiinţei, poate chiar cea mai înaltă formă a acesteia pe care omul o 
poate avea. Punctul de pornire al teoriei clasice a cunoaşterii este datorat lui Platon 
(427- 347 în Hr.), care considera că experienţa şi cunoaşterea implică credinţa că 
ceva este adevărat. Totuşi, această concepţie are lacune (de exemplu, cineva poate 
cunoaşte informaţia că descoperitorii insulinei sunt Frederick Banting şi  
Charles Best care au luat premiul Nobel, dar această „credinţă” nu ţine seama de 
faptul că se ştie tot mai evident că Nicolae Paulescu este adevăratul descoperitor al 
insulinei. Prin urmare, credinţa sau încrederea despre adevăr este necesară, dar nu 
suficientă, după cum remarca chiar Platon la vremea lui. Existenţa mai multor 
tipuri de cunoaştere apare cu mare claritate la Thomas Aquinas (1225-1274). 
Pentru el există o cunoaştere prin simţuri, de exemplu a unui pom pe care îl vezi, 
dar aceasta este o cunoaştere inferioară deoarece se referă la lucruri individuale. În 
conformitate cu cele afirmate de Aquinas, cunoaşterea trebuie să implice intelectul 
şi să fie, de fapt, cunoaştere ştiinţifică cu caracter cât mai general, universal. Pentru 
Aquinas, cunoaşterea lui Dumnezeu este cunoaşterea cea mai înaltă pe are oamenii 
o pot poseda. 
 
  Teoria contemporană a cunoaşterii 
 
Teoria contemporană a cunoaşterii, fundamentată pe teoria clasică a 
cunoaşterii a lui Platon şi Aristotel, face o distincţie între „cunoaşterea 
propoziţională” şi cunoaşterea unui loc sau unei persoane sau cunoaşterea de a şti 
să faci un lucru. A nu ţine seama de cunoaşterea de a şti să faci un lucru este iarăşi 
o mare slăbiciune a teoriei cunoaşterii contemporane, deşi Martin Heidegger 
(1889-1976) a subliniat în lucrările sale filosofice [5] că oamenii sunt legaţi de 
lume în mod inerent. Lumea nu trebuie să fie derivată teoretic deoarece este 
presupusă prin însăşi experienţa omului. În lume omul trăieşte într-un mediu social 
şi cultural, pentru care cunoaşterea este, în primul rând, practică şi comună, nu 
teoretică.  Management 
 
 
 
 
Anul VIII, Nr. 1, 2005            Economia seria Management 
56
Un alt filosof important al filozofiei contemporane a cunoaşterii este 
Roderick Chisholm care, în a treia ediţie (1989) a volumului său The Theory of 
Knowledge se reîntoarce la stările mentale: dacă o persoană S este justificată în 
interiorul ei în a crede un anumit lucru, atunci acest lucru este ceva pe care îl poate 
şti numai reflectând asupra stării sale mentale. Această teorie este numită 
internalistă,  deoarece consideră justificarea internă drept o condiţie necesară a 
cunoaşterii. Originea unei credinţe (belief) într-un proces cognitiv sigur, conform 
acestei teorii, nu este suficientă  pentru ca acea credinţă s ă fie un element de 
cunoaştere. Opusul teoriei internaliste este teoria externalistă, pentru care 
justificarea internă nu este o condiţie necesară pentru cunoaştere. Astfel, originea 
unei credinţe (belief) într-un proces cognitiv este suficientă pentru a fi un element 
de cunoaştere.  
Nu încape nici o îndoială că filozofia secolului al XXI-lea va ţine cont de 
importanţa pe care o capătă toate formele de cunoaştere în societatea umană. În 
afară de cunoaşterea propoziţională  şi, în general, de cunoaşterea  ştiinţifică, în 
limbajul de fiecare zi întâlnim forme de cunoaştere care răspund la întrebări 
precum: îl cunoşti...? cunoşti că...? cunoşti cum (know-how)...? cunoşti unde...? 
cunoşti de ce...? cunoşti dacă...? Filosoful Gilbert Ryle (1900-1976) a acordat 
atenţie acestor forme considerând că întrebările „cunoşti că...?” şi „cunoşti cum...?” 
joacă un rol fundamental în teoria cunoaşterii. A „cunoaşte cum”, remarca 
filozoful, se referă la îndemânarea pe care o poate avea o persoană, fără ca aceasta 
să poată transmite alteia propoziţional această cunoaştere. În acest mod, 
cunoaşterea nepropoziţională este recunoscută, în mod îndreptăţit, drept formă de 
cunoaştere. În schimb, a „cunoaşte că” (know that) înseamnă a poseda anumite 
fragmente (pieces) de informaţie care pot fi transmise propoziţional şi altora. 
 
  Cunoaşterea, factor de producţie 
 
În ultimele decenii, cunoaşterea a devenit un important factor de producţie, 
alături de tradiţionalii factori de producţie – pământul, munca şi capitalul. Astfel, 
cunoaşterea apare ca un capital intelectual, pe care o companie sau o organizaţie îl 
poate utiliza în scopuri proprii. Într-adevăr nu există nici un alt avantaj mai mare 
decât ceea ce o firmă ştie, decât modul cum poate utiliza ceea ce ştie şi cât de 
repede poate învăţa ceva nou. Astfel, Richard W. Everettt sublinia: „Mulţi Management   
 
 
 
Economia seria Management            Anul VIII, Nr. 1, 2005 
57
economişti cred că progresul tehnologic nu reprezintă altceva decât o îmbunătăţire 
a calităţii fiinţelor umane. Alţii au un punct de vedere mult mai larg şi afirmă că 
producţia de cunoştinţe constituie un indiciu al progresului tehnologic”. 
Roger E. Bohn arată c ă acum este important să înţelegem  cunoaşterea 
tehnologică, adică cunoaşterea despre modul de a produce bunuri şi servicii. Bohn 
face o distincţie atât între date şi informaţii, cât şi între informaţii şi cunoaştere. 
Datele provin direct din măsurarea unei sau mai multor variabile. Informaţiile sunt 
date care au fost organizate sau structurate într-un fel anumit, plasate într-un 
context  şi având un înţeles bine definit. Informaţia  arată starea sistemului de 
producţie sau unei părţi a lui. Cunoaşterea reprezintă mult mai mult: ea caută să 
înţeleagă procesul, să furnizeze justificări, să producă asociaţii cauzale, să facă 
predicţii, să adopte decizii prescriptive. 
 Analizând  relaţia pe care o are cunoaşterea cu procesul de învăţare, Bohn 
defineşte această ultimă noţiune ca fiind „o evoluţie a cunoaşterii de-a lungul 
timpului”. Tot Bohm a identificat şapte stadii ale cunoaşterii: 
  ignoranţa completă asupra naturii procesului; 
  luarea la cunoştinţă despre proces (bazat pe analogii cu alte procese şi 
pe aducerea de cunoaştere din afara organizaţiei); 
  stadiul de măsurare (în acest stadiu variabilele pot să fie măsurate, dar 
nu controlate, fiind un stadiu care pregăteşte stadiul următor); 
  controlul variabilelor, dar nu cu mare precizie, în jurul unui nivel 
mediu (în acest stadiu cunoaşterea este scrisă  şi/sau cuprinsă în 
hardware, iar învăţarea are loc prin experimente, cu metodă ştiinţifică); 
  variabilele pot fi controlate cu precizie pentru o gamă mare de valori 
(caracteristic acestui stadiu este faptul că se folosesc manuale de 
operare); 
  caracterizarea şi identificarea proceselor (în acest stadiu se cunoaşte 
modalitatea în care variabilele afectează rezultatele, dacă se produc 
mici variaţii ale variabilelor; prin urmare, se poate regla fin procesul, se 
pot introduce sisteme de feedback pentru control, iar organizaţia este 
îndreptată spre învăţare; 
 
 Management 
 
 
 
 
Anul VIII, Nr. 1, 2005            Economia seria Management 
58
  stadiul nivelului ştiinţific (în acest stadiu se dispune de modelul 
ştiinţific al procesului şi cum anume operează pe o gamă extinsă, astfel 
încât include efecte nelineare şi de interacţiune a unor variabile cu 
altele; acest stadiu este numit şi stadiul de automatizare). 
Distincţia între informaţie şi cunoaştere a fost analizată şi de Giovanni Dosi, 
care consideră c ă economia este un sistem alcătuit din diverse piese (obiecte) de 
cunoaştere. El face următoarea deosebire între informaţie  şi cunoaştere: 
„Informaţia necesită propoziţii codificate bine definite referitoare la mediul 
înconjurător sau la algoritmi expliciţi de rezolvare a problemelor. Pe de altă parte, 
cunoaşterea include categorii cognitive, coduri de interpretare a informaţiilor, 
precum şi algoritmi bine definiţi de rezolvare a problemelor”. Mergând mai departe 
cu analiza, Dosi preciza că „în economiile moderne, firmele şi organizaţiile sunt cel 
mai important depozit al cunoaşterii... Cunoştinţele organizaţiilor sunt arhivate în 
mare măsură în procedurile operaţionale şi în regulile de nivel înalt (referitoare la 
ce trebuie făcut când ceva merge rău)”.  
Dalke Neef sintetizează cele spuse de Dosi, privind rolul cunoaşterii 
tehnologice  şi organizaţionale: „Într-o economie bazată pe cunoştinţe, sursa 
creşterii economice nu este reprezentată de producţia de bunuri şi servicii, ci de 
aceea a ideilor, iar motivul pentru care industria telecomunicaţiilor  şi a 
calculatoarelor sunt atât de revoluţionare este acela că permit ideilor, sub forma 
tehnicilor, rezultatelor, a protocoalelor, a diagramelor etc. să fie distribuite 
instantaneu şi într-un mod coerent către orice colţ al globului”. 
G. Anthony Siesfield remarca că nu poate fi măsurată cunoaşterea, ci 
numai efectele ei. Astfel, el lansează ideea potrivit căreia cunoaşterea nu este un 
stoc, ci un flux, şi tocmai în acest flux se manifestă amestecul de experienţă şi 
inspiraţie al oamenilor care creează cunoaşterea aplicată în procese tehnologice, în 
conducerea afacerilor sau a oricăror activităţi umane. 
 
  Influenţa cunoaşterii asupra învăţământului universitar 
 
  Din cele enunţate mai sus, nu încape în niciun fel dubiul că nivelul de 
cunoaştere al unei societăţi influenţează în mod direct orice proces sau activitate 
umană desfăşurată în cadrul acelei comunităţi umane. Ca o componentă importantă 
a vieţii social-culturale, activitatea de învăţământ (şi, în special, cea de învăţământ Management   
 
 
 
Economia seria Management            Anul VIII, Nr. 1, 2005 
59
superior) este şi ea influenţată de nivelul de cunoaştere. Această influenţă se 
realizează la mai multe niveluri prin intermediul mai multor factori, dintre care cel 
mai important este Internetul. 
Încă de la apariţia sa, una dintre funcţiile Internetului (care reprezintă şi o 
cauză a dezvoltării sale rapide) a fost aceea de sursă de informaţii pentru utilizatori. 
Prin prisma învăţământului superior, putem afirma că acesta permite accesul liber 
şi rapid atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru studenţi la cele mai noi 
informaţii în domeniile lor de studiu. Acest lucru nu ar fi posibil fără dezvoltarea 
adecvată a reţelei de INTERNET, atât la nivel de instituţie de învăţământ superior, 
cât şi la nivel naţional. Dezvoltarea Internetului depinde: 
¾  în primul rând, de dezvoltarea reţelelor de telecomunicaţie, a reţelelor 
de calculatoare locale, de tip INTRANET (specifice unei instituţii sau 
organizaţii)  şi extinse naţional  şi internaţional, de dotarea cu 
calculatoare personale, servere etc.; 
¾  în al doilea rând, de amplificarea aspectelor de conţinut specifice 
societăţii cunoaşterii, de constituirea bazelor de date şi de cunoştinţe, a 
întreprinderilor  şi organizaţiilor virtuale (biblioteci universitare 
virtuale) etc. 
Ultimile statistici ale Comisiei Europene arată că numărul de calculatoare 
personale (PC) şi de Internet hosts (gazde Internet) la 100 de locuitori reprezintă, 
pentru ţările candidate la Uniunea Europeană din Europa Centrală (între care şi 
România), o pătrime faţă de media celui pentru Uniunea Europeană. Extinderea 
Internetului presupune îmbunătăţirea infrastructurii de telecomunicaţii care, pentru 
distanţe, mari utilizează cablurile optice în locul transmisiilor prin sateliţi. Cu toate 
acestea, instalarea cablurilor optice este costisitoare, iar echipamentele terminale 
care transformă semnalele optice în semnale electrice sunt foarte scumpe. 
O ultimă inovaţie în domeniu este Internetul fără fir (Wireless Internet) 
care este o combinaţie între telefonia celulară (mobilă) şi Internet. Acesta este util 
tot pentru zone locale, folosind un Protocol de acces fără fir (WAP- Wireless 
Access Protocol) şi care poate asigura o viteză de 100.000 b/s pentru un abonat 
individual. 
Astăzi se ştie că rata de utilizare computerului de către studenţi, atât la 
şcoală, cât şi acasă, este în continuă creştere. Această utilizarea a computerului 
produce schimbări semnificative în cadrul şcolii. Instituţiile de învăţământ,  Management 
 
 
 
 
Anul VIII, Nr. 1, 2005            Economia seria Management 
60
cu precădere cele de învăţământ superior, sunt supuse unei presiuni din ce în ce 
mai mari din partea generaţiilor de studenţi, obişnuite să utilizeze calculatorul 
acasă, în locurile publice etc. 
Aşa cum aprecia şi Richard Riley [7], tehnologia informaţiei va schimba 
procesul de predare, pe cel de învăţare, precum şi relaţia profesor-student. Într-o 
economie bazată pe cunoştinţe, principiul „learning by doing” („învăţând prin a 
face”)  şi conceptul educaţiei permanente devin dominante. Odată cu explozia 
informaţională de la începutul anilor ’90 şi cu expansiunea Internetului, s-au 
cristalizat două noi concepte fundamentale : 
9  primul concept este cel de „cyber-spaţiu educaţional”. Acesta poate fi 
definit ca un spaţiu de învăţare, accesibil prin intermediul 
computerului, care facilitează participarea studenţilor la diferite 
simulări sau care permite accesul la informaţii de interes educaţional; 
9  al doilea concept este cel de „şcoală virtuală”. Definită de   
M. P. Paulson [8] ca un sistem informaţional capabil să îndeplinească 
toate caracteristicile unei şcoli tradiţionale, fără aceea a unei existenţe 
fizice palpabile, şcoala virtuală nu mai necesită s ăli de clasă 
tradiţionale; studenţii stau acasă în faţa calculatorului, în timp ce 
cursurile sunt transmise prin Internet. 
Având în vedere însemnătatea pe care o are calculatorul şi, implicit, 
Internetul în procesul de perfecţionare a procesului educaţional dintr-o instituţie de 
învăţământ superior, analiza eficienţei activităţii desfăşurate de departamentul 
informatic capătă o importanţă deosebită. Această evaluare poate fi realizată cu 
ajutorul unor indicatori specifici, dintre care cei mai importanţi considerăm a fi 
următorii: 
1)  Numărul de adrese IP pe care le are la dispoziţie o instituţie de 
învăţământ superior. Acest număr poate fi defalcat în adrese interne (al căror 
număr este practic nelimitat) şi adrese rutabile (de exemplu, în cazul Academiei de 
Studii Economice, numărul de adrese rutabile este de circa 75). 
2)  Numărul total de calculatoare existente într-o universitate. Acest 
indicator, exprimat în mărime absolută, exprimă nivelul de penetrare al tehnicii de 
calcul moderne atât în cadrul procesului educaţional, cât şi în cadrul altor activităţi 
(secretariat, bibliotecă etc.). Pentru Academia de Studii Economice, numărul total Management   
 
 
 
Economia seria Management            Anul VIII, Nr. 1, 2005 
61
de calculatoare este de circa 2500. Dintre acestea, aproximativ 80% (2000 de 
calculatoare) sunt destinate uzului exclusiv al studenţilor. 
3)  Numărul de calculatoare conectate la Internet. Indicatorul poate fi 
calculat atât în mărime absolută, cât şi în mărime relativă, ca procent în numărul 
total de calculatoare. El exprimă capacitatea de acces a tehnicii de calcul la 
Internet. 
4)  Rata medie a calculatoarelor defecte.  
 
Fără îndoială, influenţa cunoaşterii asupra învăţământului universitar, 
precum şi modalităţile de perfecţionare a acestuia implică mult mai multe aspecte 
decât cele analizate în această lucrare. Autorii nu au dorit decât să sublinieze câteva 
dintre acestea, fără a avea pretenţia epuizării întregului domeniu. 
 
Bibliografie 
 
1.  ABBATE,  J.   Inventing the Internet, MIT Press, e-book MSReader 
edition, 2000 
2. DAVENPORT,  TH. 
PRUSAK, L. 
Working knowledge: How Organizations Manage 
What They Know, Harvard Buisiness School Press, 
1998 
3. DRĂGĂNESCU, M.  „Ştiinţa integrativă”, Univers Ingineresc, XII, Nr.13, 
2001 
4. DRĂGĂNESCU, M.  Societatea informaţională şi a cunoaşterii. Vectorii 
societăţii cunoaşterii, Academia Română, 2002 
5. HEIDEGGER,  M.  Being and Time, 1927 
6. IANCU,  ŞT.   „Managementul cunoştinţelor”, Univers ingineresc, 
XII, Nr. 3, 4, 6, 2001 
7.  NONAKA, I.  
HIROTAKA, T.I 
The Knowledge Creating Company, Oxford 
University Press, 1995 
8. RILEY,  R.  Technology and education : An Investment in Equity 
and Excellence, Webcast of the Secretary’s Speech 
to the National Press Club, Washington D.C., 1998 
 

Knowledge Theory in the Higher Education System g

http://www.management.ase.ro/reveconomia/2005-1/7.pdf

Knowledge Theory in the Higher Education System g

Abstract

Similar works

Full text

Available Versions

Research Papers in Economics