Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină,
USMF „Nicolae Testemiţanu”The article adaptive mechanisms have been elucidated in the psychological stress and
comparative analysis of coping mechanisms and defenses.
In order to understand the adaptive mechanisms in medical practice were described the
psycho-behavioral risk types of patients: psycho-behavioral type A, type C. Also presented some 
313
strategies appropriate psychotherapeutic patient needs and capabilities: experiential
psychotherapy, cognitive behavioral psychotherapy, group psychotherapy etc.





În articol au fost elucidate mecanismele adaptative în faţa stressului psihic şi analizate
comparativ mecanismele de coping şi mecanismele defensive.
În vederea cunoaşterii mecanismelor adaptative în practica medicală au fost descriese
tipurile psihocomportamentale cu risc ale pacienţilor: tipul psihocomportamental A, tipul C.
Deasemenea, au fost prezentate unele strategii psihoterapeutice adecvate necesităţilor şi
posibilităţilor pacientului: psihoterapia experienţială, psihoterapia cognitiv-comportamentală,
psihoterapia de grup, et

Daniliuc, Natalia

Fornea, Iuliana

Institutional Repository in Medical Sciences of Nicolae Testemitanu State University of Medicine and Pharmacy of the Republic of Moldova

312  determină pe copil să rezolve “eşecul” prin suicid - “Sunt un ratat şi un prost şi mi-am dezamăgit părinţii şi profesorii aşa că nu mai are nici un sens să trăiesc.” Stresorii sociali: lipsa abilităţilor de comunicare, de exprimare emoţională, de relaţionare sunt factori importanţi în creşterea riscului suicidar. Studiile relevă faptul că un procent important de copii recurg la suicid ca o modalitate de “fugă” faţă de atitudinea negativă a colegilor (umilire fizică şi verbală). Problema pe care o ridică aceste cazuri este faptul că mass-media le prezintă ca pe nişte “sinucideri raţionale” sau acte justificate. Această atitudine pune în pericol viaţa altor copii aflaţi în situaţii similare şi care ar putea opta şi ei pentru suicid ca soluţie pentru problemele lor de relaţionare şi adaptare. Factori individuali: emoţionali – sentimentul de singurătate, depresia, neajutorarea, lipsa de speranţă, distress emoţional; cognitivi - lipsa abilităţilor de rezolvare de probleme şi a strategiilor de copingadaptativ; comportamentali - consum de substanţe; de sănătate - boli terminale, psihopatologie gravă [3]. Constatări Suicidul a devenit o problema de sănătate publică deoarece are o tendinţa din ce în ce mai mare printre rândurile populaţiei. Fiecare vârstă are motivele sale din care  cauza comit această faptă și doar prin clasificarea cauzelor și tendinţelor a fiecărei grupe în parte noi putem alege metodele corecte de soluţionare a acestui fenomen. Mortalitatea populaţiei în RM din cauza suicidului a crescut în anii 2000-2010 de la 15,3‰ până la 19,3‰, efectuând o creștere continuă. Suicidul cuprinde grupe de vârstă variată însă cea mai înaltă parte o deţine vârsta de la 50-59 de ani cu 28%, după care vârsta de 40-49 de ani cu 23%, iar pe locul trei cu 18% persoanele cu vârsta mai mare de ˃60 ani. Frecvenţa sinucidului a crescut foarte mult în ultimii ani în rândul persoanelor tinere, astfel de la 0,7% până la 1,9% au crescut sinuciderile printre persoanele de la 10 la 14 ani; de la 3,3% în 2000 până la 5,1% în 2004 apoi scade până la 1,7% suicidele printre tinerii de 15-19 ani; a crescut cu 2,6% suicidele tinerilor din grupa de vârstă de la 20-24 de ani; semnificativ au crescut și sinuciderile de la 5,9% la 8,1% apoi au înregistrat o scădere la valoarea iniţială la grupa de vârstă de la 25-29 de ani. În mediul urban suicidele au scăzut cu 12% pe când mediul rural au crescut de la 40,9% în 2000 până la 56,0% în 2010; În rândul sexului masculin se observă o scădere a fenomenului de la 81,8% în 2000 la 66,6% în 2010, pe când printre sexul feminin suicidul este în creștere de la 18,2% în 2000 la 33,4% în 2010.   Bibliografie 1.OMS “Impact of economic crises on mental health”,www.metanoia.org 2.SILVESAN Nicoleta Sc.Gen,”Suicidul la Copii și Adolescenţi”, Avram Stanca, Petrosani 3.ŞARPE Vasile ”Caracteristica medico-legală, structura şi etiopatogenia fenomenului suicidal printre copii şi adolescenţi”.    FUNCŢIONALITATEA MECANISMELOR DE COPING  LA NIVEL COMPORTAMENTAL Natalia Daniliuc, Iuliana Fornea  Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină, USMF „Nicolae Testemiţanu”  Summary Coping mechanisms function at the behavioral level The article adaptive mechanisms have been elucidated in the psychological stress and comparative analysis of coping mechanisms and defenses. In order to understand the adaptive mechanisms in medical practice were described the psycho-behavioral risk types of patients: psycho-behavioral type A, type C. Also presented some 313  strategies appropriate psychotherapeutic patient needs and capabilities: experiential psychotherapy, cognitive behavioral psychotherapy, group psychotherapy etc.   Rezumat În articol au fost elucidate mecanismele adaptative în faţa stressului psihic şi analizate comparativ mecanismele de coping şi mecanismele defensive. În vederea cunoaşterii mecanismelor adaptative în practica medicală au fost descriese tipurile psihocomportamentale cu risc ale pacienţilor: tipul psihocomportamental A, tipul C. Deasemenea, au fost prezentate unele strategii psihoterapeutice adecvate necesităţilor şi posibilităţilor pacientului: psihoterapia experienţială, psihoterapia cognitiv-comportamentală, psihoterapia de grup, etc. [2; 8] În ceea ce priveşte mecanismele adaptative în faţa stressului psihic, predilecţia pentru folosirea termenului de “coping”, de către cognitivişti, faţă de termenul “mecanisme defensive”, mai uzitat de orientarea psihanalitică, care corespund tendinţei de a alătura termenul de “coping” mecanismelor conştientizate, iar pe cel de “mecanisme defensive” – celor subconştiente sau inconştiente [3; 8; 9].  Principalele deosebiri între cele două curente, în ce priveşte mecanismele adaptative faţă de stress, sunt sintetizate în tabelul 1: Tabel 1. Compararea mecanismelor de coping cu cele defensive (A. Băban, 1998) [7]  Mecanisme de coping Mecanisme defensive  procese (sub) conştiente   produse în contact cu realitatea  permit confruntarea cu realitatea  implică scop şi perspectivă (sunt orientate spre prezent şi/sau viitor)  au (necesită) flexibilitate  permit exprimarea afectivă  preced sau succed reacţiei de stress  sunt orientate spre interior sau exterior  au eficienţă situaţională.   procese inconştiente  produse la interfaţa ego-id  distorsionează (mai mult decît cele de coping) realitatea  orientate predominant spre trecut  implică automatisme, sunt rigide  blochează exprimarea afectivă   sunt procese post-afective   orientate spre blocarea pulsiunilor instinctuale interne   - au organizare ierarhică: mature vs. imature.  În vizuinea celor expluse mai sus, este importantă cunoaşterea mecanismelor adaptative în practica medicală, iar în acest context şi analiza tipurilor psihocomportamentale cu risc.  Pentru medic, ca şi pentru psiholog, cunoaşterea pattern-urilor adaptative favorite ale pacientului reprezintă un important avantaj, atât în (re)evaluarea prognosticului prin prisma grilei comportamentale, dar şi pentru aprecierea corectă a complianţei terapeutice [1; 5]. Copingul desemnează un “efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpîni sau tolera solicitările interne sau externe, care depăşesc resursele personale” (Lazarus şi Folkman) [4 ; 8]. Analizând definiţia în cauză putem evidenţia o caracteristică esenţială: copingul este ilustrarea faptului că stresul se manifestă numai în relaţia dintre subiect şi situaţie, fiind de neconceput în afara triadei “acţiune-cogniţie-comportament dizadaptativ”. Definiţia de mai sus nu este la fel de complexă, fără a ataşa şi a descrie unele strategii adaptative, care ar include şi mecanismele defensive de origine inconştientă, nesupuse controlului voluntar [2; 5 ; 9]. În ce priveşte caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă este cea care porneşte de la cel puţin două premize esenţiale: 314  1. copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia stresantă este percepută, prelucrată, stocată; 2. copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în:  anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării);  confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării;  analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confrun-tare [5; 10]. Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului: copingul de tip cognitiv intervine atunci când strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, atunci când posibilităţile de intervenţie concretă în mediu sunt limitate, sau când timpul necesar unei asemenea intervenţii este prea scurt. Distorsiunile în prelucrarea informaţiei, redefinirea situaţiei stresante în termeni convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deşi se poate întâmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabileşte subiectul “ameninţat” în forul său interior şi exigenţele sarcinii. Uneori se pot identifica la unii pacienţi adevărate tipuri de personalitate, cu vocaţie pentru incorporarea stresului, cum ar fi tipul A, C sau o tulburare precum alexitimia. Primul dintre acestea, tipul psihocomportamental A, a fost descris de Friedmann şi Rosenmann, încă din anii ’60, în legătură cu predispoziţia spre boli cardiovasculare. Ulterior, s-a dovedit faptul că trăsăturile caracteristice tipului A predispun la boală psihosomatică în general, prin suprasolicitarea compartimentelor psihice - motivaţional, volitiv, afectiv, cognitiv, mai ales dacă aceasta este confirmată prin nerespectarea unui regim de viaţă sanogenetic, sau cu o vulnerabilitate fizică înnăscută. Aceştia sunt adevăraţi “colecţionari de stressuri”, şi posedă mecanisme de convertire la nivel metabolic a factorului psihogen în tulburări sau boli psihosomatice (Iamandescu, 1996) [6 ; 9]. Principalele trăsături ale acestui tip de personalitate ar fi reprezentate de sentimentul urgenţei şi de ostilitate, dar lor li se asociază adesea şi consecinţe în planul relaţiei medic-pacient, care compromit relaţia terapeutică, o mare parte din aceşti bolnavi fiind hipocomplianţi, având aşteptări acdesea nerealiste de la instituţia medicală şi nu condiţionează păstrarea stării de sănătate, având alte priorităţi.  Restructurarea tipului A reprezintă o problemă importantă, în condiţiile lipsei de motivaţie a pacientului pentru schimbarea comportamentelor sale de coping ale stresului. Între modalităţile terapeutice mai frecvent folosite, s-ar situa psihoterapiile cognitiv-comportamentale, trainingul autogen, psihoterapia de grup, ş.a. Tipul C, pus în relaţie cu bolile neoplazice, a fost descris de Temoshok (1990), pe baza dimensiunii reprimare-vigilenţă. El ar fi caracterizat prin asocierea unor mecanisme de represiune puternice (până la incapacitatea de verbalizare şi chiar de recunoaştere a emoţiilor), cu un complex de reacţii secundare, precum autodeprecierea, sentimente de neputinţă şi de pierdere a controlului. Tipul C, denumit de unii autori şi “anger-in”(pentru că o dimensiune esenţială a sa o reprezintă reprimarea sentimentelor negative, de ostilitate), constituie în plan comportamental, o ilustrare fidelă a copingului centrat pe emoţie, asociat din punct de vedere neuro-hormonal şi imunitar - cu diminuarea secreţiei de catecolamine şi a activităţii celulelor NK, şi cu hiperfuncţia axei hipotalamo-corticotrope, ceea ce accentuează inhibiţia celulelor NK. Contrada, cit. de Brouchon-Schweitzer şi Dantzer (1994) elaborează un model etiopatogenic complex, ce susţine legătura între atitudinea “raţională” (antiemoţională) a acestor subiecţi, şi dezvoltarea de infecţii cronice şi neoplazii. Deşi pattern-urile descrise pot explica o parte din dificultăţile pe care le întâmpină o serie de pacienţi, atât în raportul cu propria lor boală, cât şi în relaţia cu medicul, rămâne deschisă problema acelor pacienţi care nu se încadrează în categoriile menţionate, şi care, fără a avea, de altfel, o afectare psihică gravă, cu potenţial de ireversibilitate, se cantonează în mecanisme dizadaptative de coping. 315   În aceste cazuri, este important să atragem atenţia asupra problemei educării pacientului în direcţia adaptării la un nou stil de viaţă şi însuşirea unor strategii eficiente de a se adapta la situaţiile stresante. Pentru realizarea acestui obiectiv, consecutiv identificării mecanismelor dizadaptative, se poate trece la o formă de psihoterapie adecvată necesităţilor şi posibilităţilor pacientului.  Câteva orientări în această direcţie au fost menţionate de Holdevici (1996):  psihoterapia experienţială: consideră omul ca pe o entitate activă, autoafirmativă, cu un potenţial latent cert. Nu se urmăreşte neapărat strict vindecarea simptomelor actuale, ci perfecţionarea, atingerea unui nivel superior de conştiinţă, accentuându-se situaţia vitală în care are loc psihoterapia, bazându-se pe raportul de egalitate între psihoterapeut şi client. Prin tehnici de exprimare liberă a Eului (dramatice, de imaginaţie dirijată, etc.) se crează premizele pentru saltul de la folosirea exhaustivă, stabilă, rigidă  a câtorva strategii – la multiplicarea acestora şi la flexibilizarea utilizării lor;  psihoterapia cognitiv-comportamentală: pune accentul pe formularea problemei în termeni clari, şi pe elaborarea unor strategii comportamentale la îndemâna pacientului, de a face faţă situaţiei. Accentul se deplasează de la insurmontabilitatea aparentă a problemei, spre raţionalizare, experimentare mentală, relaxare, fiind eficientă în tulburări de tip anxios sau obsesivo-fobic;  psihoterapia scurtă, centrată pe obiectiv: vizează clarificarea scopurilor pacientului, deplasarea centrului de greutate al discuţiei dinspre problemă spre soluţie (pornindu-se de la acele “excepţii pozitive” din viaţa pacientului), evidenţierea progreselor ale pacientului, încurajarea acestuia în direcţia asumării responsabilităţii şi acţiuni independente;  analiza tranzacţională: se porneşte de la premiza multiplicităţii stărilor Ego-ului, în fiecare persoană coexistînd stările de “părinte”, “adult” şi “copil”, fie în latenţă, fie activ. Trecerea la terapie este precedată de analiza stărilor Ego-ului şi de alcătuirea unei egograme. Analiza relaţiilor interpersonale şi tentativa de restructura-re comportamentală implică analiza dinamicii stărilor Eului şi modificarea scenariilor de viaţă. Acest obiectiv poate fi realizat şi cu ajutorul hipnozei, în vederea obţinerii regresiei de vîrstă, necesară acestor schimbări.  psihoterapia de grup: facilitează (funcţie şi de dezirabilitatea subiectului în grup), apariţia sentimentelor de acceptare şi de creştere a încrederii în sine, deplasarea comportamentului de la orientarea spre trecut - la cea spre viitor, deplasarea gîndirii de la orientarea spre simptom la orientarea spre Eu,   perceperea mai fină şi mai diferen- ţiată a realităţii. Toate aceste forme de psihoterapie, alături de psihanaliză, şi fără a epuiza  paleta extrem de largă de psihoterapii, au vocaţie adaptativă, în primul rînd prin restructurarea mecanismelor de coping, dar şi prin creşterea disponibilităţii generale a subiectului la autocunoaştere şi autoformare. Utilizarea lor la bolnavii psihosomatici reprezintă un aport  extrem de valoros în remodelarea unor comportamente nocive pentru sănătate, ele valorizînd suplimentar colaborarea cu psihologul, şi optimizînd intervenţia terapeutică.  Bibliografie 1. Băban A. Stress şi personalitate, Presa Universitară Clujeană, 1998, 43-70, p. 89-98. 2. Carver S., Scheier M., Weintraub J. Assessing coping strategies: a theoretically based approach. Journal of  Personality and Social Psychology, 1, 1989, pp. 184-195. 3. Cohen S., Edwards J. R. Personality characteristics as moderators of the relationship between stress and disorder. In: R. W. Neufeld (ed.) “Advances in the investigation of psychological stress”, J. Wiley & Sons, Chicester, 1989. 4. Folkman S., Lazarus R. S. “If it changes, it must be a process; study of emotion and coping, during three stage of college examination”, Journal of Personality and Social Psychology, 48, 1985, pp. 150-170. 5. Iamandescu I. B. Stressul psihic şi bolile interne. Ed. ALL,                                           Bucureşti, 1993. 316  6. Iamandescu I. B. Psihologie Medicală. Ed.a 2-a, Ed. Infomedica, Bucureşti, 1996. 7. Iamandescu I. B. Elemente de Psihosomatică generală şi aplicată. Bucureşti: Infomedica, 1999, 341 p. 8. Lazarus R. S., Folkman S. Stress, Appraisal and Coping, Springer Publishing Company, New York, 1984. 9. Miclea M. Stress şi apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 4-43. 10. Stone A., Neale J. New measure of daily coping: development and preliminary results, Journal of Personality and Social Psychology, 46, 1984, pp. 892-906.    EVALUAREA MODULUI SĂNĂTOS DE VIAŢĂ A POPULAŢIEI RURALE Mihai Moroşanu Catedra Economie, Management şi Psihopedagogie în medicină, USMF „Nicolae Testemiţanu”  Summary The rural population life style evaluation The Healthy Lifestyle is considered one of priorities of individual health maintaining, improvement and fortification. Study results confirmed that every 3rd rural inhabitant respect the personal hygiene, safety rules at work and at home. Only 2 people from 10 of rural inhabitant don’t smoke; only one person from 20 doesn’t consume alcohol. Out of 10 person, only 1 person know first aid methods in case of trauma. Among the rural population, the prevalence of chronic alcoholism is higher with 30% than among the urban population. The prevalence of liver pathologies among the rural population is higher with 46% than among the urban population. Among the rural population the incidence of malignant tumors is increasing by 45% in 2012 compared to 2011.  Rezumat Modul de viaţă sănătos, rămâne una din din priorităţile de menţinere, îmbunătăţire şi fortificare a sănătăţii individuale şi întregii populaţii. Rezultatele studiului au confirmat că doar fiecare al 3-lea locuitor de la sate respectă igiena personală, regulile de securitate la locul de muncă şi la domiciliu. Nu fumează doar 2 persoane din 10 persoane locuitori de la sate, nu consumă alcool doar o persoană din 20. Doar 1 din 10 persoane cunoaşte metodele de prim ajutor medical în caz de traume. Printre populaţia rurală nivelul prevalenţei nivelul prevalenţei cu alcoolism cronic este cu 30% mai mare decât printre populaţia urbană. Prevalenţa patologiilor ficatului printre populaţia rurală este cu 46% mai mare decât printre populaţia din municipii. Incidenţa tumorilor maligne este în creştere cu 45% în anul 2012 faţă de anul 2011 printre populaţia rurală.  Conceptul de medicina omului sănătos (M.O.S.) a fost elaborat în 1944 de Delore, care a conturat valoarea medicală şi social-economică a preocupărilor pentru îngrijirea sănătăţii. Acest concept a fost preluat cu interes de specialistii din variate domenii şi a dus la echilibrarea celor două compartimente ale medicinei: cel prevenţional (M.O.S.) şi cel reparator - recuperator (medicina omului bolnav; M.O.B.). Conceptul s-a impus în scurt timp ca o doctrină medicală, socială şi chiar politică. A fost redimensionată conceptia "Sănătatea este o componentă fundamentală a conditiei umane"în programul OMS elaborat în 1975 şi definit la conferinţa de la Alma-Ata ca "Sănătate pentru toţi în anul 2000"[1; 7].  

Coping mechanisms function at the behavioral level

http://repository.usmf.md/./bitstream/20.500.12710/6328/1/FUNCTIONALITATEA_MECANISMELOR_DE_COPING.pdf

Coping mechanisms function at the behavioral level

Abstract

Similar works

Full text

Available Versions

Institutional Repository in Medical Sciences of Nicolae Testemitanu State University of Medicine and Pharmacy of the Republic of Moldova