Starting from the Romanian edition of Lavinia Stan and Lucian Turcescu’swork Religion and Politics in Post-Communist Romania, we argue in favour of thenecessity to study the relationship between the State and the Romanian OrthodoxChurch using an approach which takes into account the details and the possibleexistent perspectives, bringing a plus of objectivity, which is so needed in a fieldperceived as a sensible one. The arguments put forward will be justified by thehistorical tradition of the State-Church relationship in the Byzantine Empire, but alsoin Romania, as well as by the predominantly Orthodox structure of our country

ANCA GORGAN

Directory of Open Access Journals

COMENTARII „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXIII, nr. 1–2, p. 141–146, Bucureşti, 2012 RELAŢIA STAT-BISERICĂ ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ ANCA GORGAN∗  ABSTRACT THE STATE-CHURCH RELATIONSHIP IN POST-COMMUNIST ROMANIA Starting from the Romanian edition of Lavinia Stan and Lucian Turcescu’s work Religion and Politics in Post-Communist Romania, we argue in favour of the necessity to study the relationship between the State and the Romanian Orthodox Church  using  an  approach  which  takes  into  account  the  details  and  the  possible existent perspectives, bringing a plus of objectivity, which is so needed in a field perceived  as  a  sensible  one.  The  a r g u m e n t s  p u t  f o r w a r d  w i l l  b e  justified  by  the historical tradition of the State-Church relationship in the Byzantine Empire, but also in Romania, as well as by the predominantly Orthodox structure of our country.  Keywords:  the  Romanian  Orthodox  Church,  Communism,  nationalism, European integration.  Relaţia biserică-stat în România a fost şi va fi, probabil, tema multor apariţii editoriale  din  multiple  domenii:  sociologie,  teologie,  ştiinţe  politice,  istorie.  În acest cadru, deja bine conturat în perioada recentă, la editura Curtea Veche s-a tradus în 2010, sub titlul Religie şi politică în România postcomunistă, lucrarea Laviniei Stan şi a lui Lucian Turcescu apărută în 2007, în limba engleză, la Oxford University Press.  Realitatea socială circumscrisă acestei teme se încearcă a fi descifrată prin prisma câtorva întrebări-cheie: În ce măsură Biserica Ortodoxă Română este un colaborator obedient al statului, indiferent de fundamentul lui ideologic, şi dacă poate  fi  culpabilizată  pentru  acest  fapt?  Care  este  imaginea  pe  care  BOR  îşi doreşte a o construi în mentalul colectiv şi care sunt strategiile principale utilizate în  această  direcţie?  În  ce  măsură  răspunsurile  pe  care  le  dă  sunt  adecvate provocărilor  modernităţii?  Temele  abordate  sunt  cele  care  au  fost  aduse  şi  în centrul de interes al opiniei publice româneşti: educaţia religioasă desfăşurată în cadrul sistemului de învăţamânt public românesc, relaţia BOR cu celelalte culte (în special cu Biserica Greco-Catolică), implicarea activă a clericilor în actul politic,                                                  ∗ Correspondence  address  to  Anca  Gorgan,  doctorand  cu  bursa  POSDRU  al  Facultăţii  de Sociologie, Universitatea Bucureşti, România; e-mail: anca.balan@sas.unibuc.ro    Comentarii  2  142 legiferările din domeniul  sexualităţii (prostituţia şi homosexualitatea), relaţia cu organismele  europene.  Perspectiva  asupra  lor  este  una  longitudinală,  abordarea fiind de tip descriptiv şi cronologic, simţindu-se uneori nevoia unei viziuni sintetice asupra temelor. Datele necesare dezvoltării lor au fost preluate din variate surse bibliografice1, din interviuri cu diverse personalităţi ale vieţii publice româneşti, care însă considerăm că nu reprezintă cu obiectivitate multiplicitatea unghiurilor de vedere, inerentă, într-un domeniu perceput ca fiind unul sensibil. Aşa cum intuim încă din titlu, subiectul principal al demersului ştiinţific este biserica, accentul fiind pus pe acţiunile acesteia în raport cu statul. Altfel spus, un număr covârşitor de pagini descriu reacţiile bisericii, neinsistându-se asupra relaţiei ei propriu-zise cu statul. Astfel, o relaţie care în mod firesc este una biunivocă, este transformată într-una unidirecţională. Relaţia dintre cei doi poli, personaje ale unei piese de teatru imaginar, nu este prezentată ca fiind una sinuoasă, următorul pas în desfăşurarea  dramaturgică  putând  fi  lesne  anticipat  tocmai  datorită  unei  grile precise de prezentare a acţiunilor şi de caracterizare a lor, urmărită constant.  Cine este Biserica Ortodoxă Română? Un actor social ce-şi urmăreşte cu obstinenţă un scop nedefinit, neidentificat nici de autori, pe care îl presupunem a consta în păstrarea privilegiilor pe care şi le-a însuşit în mod fraudulos de-a lungul prezenţei în spaţiul social românesc: încrederea mare a românilor în BOR (în mod constant, 85% dintre români au încredere în ea), menţinerea în conştiinţa colectivă ca un factor fundamental de păstrare a identităţii naţionale, poziţia centrală între cultele  recunoscute  în  România  şi  beneficiile  financiare  ce  derivă  de  aici, eliminarea  de  pe  piaţa  educaţiei  religioase  a  celorlalte  culte,  menţinerea  în patrimoniul propriu a proprietăţilor Bisericii Greco-Catolice. BOR a fost capabilă de mari compromisuri în perioada comunistă şi de şantaje diplomatice în ultimile două  decenii.  Autorii  schiţează  portretul  unei  Biserici  avide  de  putere,  care-şi inoculează tentaculele în interiorul aparatului de stat (vezi favoritismul de care s-a bucurat BOR, explicat prin faptul că toţi secretarii de stat ai Departamentului de Stat pentru Culte au fost ortodocşi). Cine este statul? Un partener care cu greu face faţă acţiunilor ofensive ale Bisericii, dar care, în mod surprinzător, reuşeşte să şi-o subordoneze în momentele alegerilor politice. Explicaţia este aceea a întâlnirii lor într-o miză comună: jucarea cărţii naţionalismului şi obţinerea de beneficii pentru ambele părţi. Întrebarea  care  persistă  în  urma  unei  lecturi  atente  este  dacă  aceste reprezentări sunt cele mai apropiate de o realitate pe care, ca oameni de ştiinţă, nu putem avea pretenţia de a o epuiza în totalitate. Mă voi opri doar asupra a patru                                                  1 De remarcat, în volumul supus discuţiei, citarea cu preponderenţă a autorilor străini care au aprofundat acest spaţiu thematic, în detrimentul specialiştilor autohtoni. Reluând distincţia dintre emic şi etic introdusă de lingvistul american Kenneth Pike, dar extrapolată la nivelul valorilor culturale, ne punem  întrebarea  în  ce  măsură  o  persoană  al  cărui  fundament  existenţial  este  neimpregnat  şi nemodelat de valorile ortodoxe infuzate în spaţiul cultural românesc poate înţelege (în sens weberian) realitatea concretă a relaţiei BOR cu Statul.  3  Comentarii    143 dintre chestiunile care mi-au reţinut atenţia de-a lungul lecturii: relaţia BOR cu regimul comunist, BOR şi naţionalismul, relaţia cu celelalte culte şi integrarea în structurile europene. Am încercat a le descifra prin prisma interogaţiilor implicite ale textului, precizate mai sus. Concluzia analizei relaţiei BOR cu statul comunist este că prima poate fi culpabilizată  pentru  fatalismul  şi  colaboraţionalismul  de  care  a  dat  dovadă. Perspectiva de la care se pleacă în elaborarea unei asemenea concluzii este una greşită, în opinia noastră. Ea are ca fundament înţelegerea Bisericii ca o structură fracţionată pe două paliere care nu par a comunica între ele: palierul clerical (pe care l-am putea asimila, sub oarecare rezerve, unui nivel organizaţional al Bisericii) şi palierul laicatului. Firul roşu al discursului este referirea permanentă la acţiunile de la nivelul clerical (cu precădere ierarhia bisericească, dar şi aceasta într-un mod individualizat) şi translatarea evaluării acestora la nivelul întregii Biserici. Astfel, Biserica, în integralitatea ei, este culpabilizată din cauza unor reacţii individuale la nivelul ierarhiei superioare.  Autorii uită că Biserica s-a aflat în stare de jertfă şi opunere vizibilă faţă de regimul comunist, în primul rând la nivel individual (mărturiile în acest sens sunt miile de creştini din închisorile comuniste), apoi la nivel organizaţional. Cu alte cuvinte,  nu  a  existat  o  suprapunere  între  discursul  public  al  bisericii  (repet, înţeleasă în integralitatea ei) şi realitatea structurală a sistemului numit Biserică, iar autorii tocmai acest lucru sugerează. Iar în ceea ce priveşte culpabilizarea ierarhiei bisericeşti, este necesară o perspectivă nuanţată, mai apropiată de tradiţia istorică a acestei  relaţii,  fundamentată  pe  două  principii  care  guvernau  lumea  Imperiului Bizantin: principiul ordinii şi iconomiei2. Ne interesează aici doar ultimul, ce se referă la identificarea şi aplicarea soluţiei celei mai bune care permite distanţarea cea mai mică de un ideal ce trebuie atins într-o lume considerată a fi imperfectă. Prin urmare, colaboraţionismul de care a dat BOR dovadă în perioada comunistă poate  fi  înţeles  în  acelaşi  timp  ca  o  acţiune  caracterizată  de  o  raţionalitate instrumentală, în termeni weberieni. Cu alte cuvinte, înseamnă supravieţuirea prin renunţarea  la  aspecte  considerate  mai  puţin  importante  privind  prin  prisma momentului istoric la care ne aflam, sau care erau imposibil de apărat în favoarea celor considerate vitale pentru BOR3.  În acest moment este important tipul de indicatori folosiţi pentru a evalua eficacitatea unui proces. Dacă folosim indicatori tip output, putem afirma că, după finalizarea  perioadei  comuniste,  BOR  este  una  dintre  cele  mai  vii  biserici  din spaţiul  ortodox,  cu  numeroase  lăcaşuri  de  cult  şi  cu  o  viaţă  monahală  bine organizată, cu o practică şi credinţă religioasă printre cele mai intense din Europa (în acest punct nu discutăm adecvarea la tipul ideal de creştinism, ci pur şi simplu                                                  2  Hélène Ahrweiler, Ideologia politicǎ a Imperiului Bizantin, 2002, Bucureşti, Editura Corint, p. 122. 3 G. Enache, A.N. Petcu, Patriarhul Iustinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948−1964, 2009, Galaţi, Editura Partener.   Comentarii  4  144 numărul aderenţilor, al credincioşilor, comparativ cu aspecte similare înregistrate la nivel  european).  În  aceeaşi  ordine  de  idei,  printr-o  aceeaşi  îngustime  a perspectivelor,  se  creionează  portretele  patriarhilor  BOR  în  această  perioadă, etichetaţi în mod neadecvat ca fiind „patriarhi roşii”. Sunt minimalizate în mod voit marile  gesturi  ale  fiecăruia:  patriarhul  Iustianian  este  cel  car e  a  r e d u s  e f e c t e l e  prigoanei comuniste asupra mănăstirilor, astfel încât situaţia lor a fost mai puţin dezastruoasă decât în Rusia; patriarhul Iustin este cel care a iniţiat colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, un act cultural în primul rând, de o însemnătate deosebită nu doar pentru Biserică; patriarhul Teoctist este cel care a binecuvântat în 1999 vizita Papei  Ioan  Paul  al  II-lea  în  România,  fapt  cu  implicaţii  geopolitice  pentru  tot spaţiul sud-est european, dar şi pentru cel ortodox, în integralitatea lui. Următoarea  chestiune  ce  se  impune  a  fi  nuanţată  este  cea  a  relaţiei  stat-biserică, considerată prin prisma naţionalismului. În viziunea Laviniei Stan şi a lui Lucian Turcescu, BOR preia discursul naţionalist al statului, iar acesta devine arma imbatabilă a BOR, cu care aceasta îşi menţine supremaţia în mentalul colectiv. Motivul  pentru  care  românii  consimt  să  participe  la  jocul  de-a  naţionalismul (sentimentul nesiguranţei graniţelor teritoriale româneşti) este însă discutabil; aşa cum  discutabilă  este  imaginea  bisericii  ca  partener  supus  şi  tributar  politicii naţionaliste a statului. Nu putem să nu-i amintim aici pe mitropolitul Varlaam şi domnitorul Vasile Lupu, ca reprezentanti ai religiei şi puterii, a căror Cazanie din 1643 dă măsura conlucrării tradiţionale dintre cele două sfere ale vieţii sociale, pe linia naţionalismului românesc. Cartea se deschidea cu un „Cuvânt împreună cătră toată  semenţiia  românească”  adresat  de  Vasile  Lupu  la  „toată  semenţiia românească  pretutindenea  ce  să  află  pravoslavnici  într-această  limbă”4,  iar Mitropolitul Varlaam enumera, printre motivele care au stat la baza acestei tipăriri, faptul că „limba românească n-are carte pre limba sa”.  Se  poate  desprinde  ideea  de  unitate  a  identităţii  naţionale  şi  identităţii religioase,  de  conştientizare  a  ei  cu  două  secole  înainte  de  momentul  luat  în considerare de cei doi autori, ca fiind cel al subordonării bisericii faţă de stat (prin preluarea  discursului  naţionalist  al  acestuia).  Cazul  Mitropoliei  Basarabiei (reactivată  în  1992  de  către  BOR)  nu  înseamnă  în  acest  context  decât  o  nouă reafirmare a legăturii identitate naţională/identitate religioasă şi nu reprezintă, aşa cum sugerează autorii cărţii, un indicator al exacerbării discursului naţionalist al BOR  în  perioada  postcomunistă.  Dincolo  de  realitatea  dreptului  canonic  şi  a dreptului  istoric,  acţiunea  BOR  trebuie  privită  în  contextul  mai  l a r g  a  c e e a  c e  înseamnă „geopolitica Ortodoxiei”, sintagmă propusă de Fr. Thual. Pentru acesta, Ortodoxia  este  „unul  dintre  operatorii  principali  ai  construcţiei  naţionale”, specificitatea ei constând „în starea de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios”5.                                                  4 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 1992, Bucureşti, Editura IBMBOR, p. 56. 5 Francois Thual, Geopolitique de l’Orthodoxie, 1994, p. 125, Dunod, Paris, apud D. Dungaciu, Naţiunea şi provocările (post)modernităţii, 2004, Bucureşti, Editura Tritonic. 5  Comentarii    145 În ceea ce priveşte relaţia BOR cu celelalte culte, ea este descrisă ca fiind asemănătoare imaginii unui elefant într-un magazin de porţelanuri. BOR este cea care distruge orice altă iniţiativă de manifestare religioasă, chiar şi „furând, printre altele”,  dreptul  la  educaţie  religioasă  al  non-ortodocşilor,  prin  acapararea sistemului public de învăţământ. O dovadă a corectitudinii ce s-a dorit a caracteriza relaţia cu celelalte culte stă şi solicitarea de către Sf. Sinod, în cadrul şedinţei din 6−8  iulie,  a  remunerării  profesorilor  de  religie  de  către  stat,  inclusiv  în  cazul claselor cu mai puţin de 10 copii de aceeaşi confesiune6. Urmărirea interesului propriu ar fi avut consecinţe asupra desfăşurării orelor de religie de către celelalte culte, slab şi rar reprezentate în interiorul unei clase de elevi atât de nedreptăţite, în viziunea autorilor.   Relaţia cea mai tensionată a avut-o şi o are BOR cu Biserica Română Unită (Greco-Catolică), care îi contestă supremaţia pe toate planurile: teologic (datorită unirii  cu  Roma,  cu  păstrarea  ritualului  ortodox),  istoric  (în  virtutea  creştinării poporului  român  pe  filieră  latină),  naţional  (datorită  faptului  că  majoritatea membrilor  Şcolii  Ardelene,  cei  care  au  contribuit  în  mod  esenţial  la  naşterea conştiinţei naţionale, erau de confesiune greco-catolică). Discursul greco-catolic a făcut recurs la importanţa culturală şi naţională a Bisericii Greco-Catolice şi la restituţiile patrimoniale. Aceste ultime chestiuni ridică problema reprezentativităţii BOR la nivelul societăţii româneşti, ce nu este problematizată pe nicio direcţie de manifestare concretă a ei. Indiferent de orice valorizare pozitivă sau negativă, un fapt  incontestabil  este  apartenenţa  la  BOR  a  85%  dintre  români,  ea  devenind  purtătoarea de cuvânt a acestora.  BOR este percepută de autorii cărţii ca fiind principalul factor oponent al integrării  europene,  fiind  asociată  din  punct  de  vedere  axiologic-evaluativ  cu tradiţionalismul  de  tip  retrograd  şi  etichetată  ca  „eurosceptică”.  Însă  această concluzie este trasă doar pe baza afirmaţiilor ziaristului Cornel Nistorescu şi pe baza unei luări de poziţie a Arhiepiscopului Anania al Clujului, în 2003. Şi pe această dimensiune se impune relevarea nuanţărilor prezente în discursul ierarhilor Bisericii, dar şi al teologilor ortodocşi. O abordare de tip procesual a acestuia, ce pune  în  evidenţă  o  dinamică  reflexivă  internă  de  adecvare  permanentă  a  lui  la condiţiile contextuale, ar fi fost mult mai potrivită. Se poate vorbi de o atitudine mai prudentă a Bisericii în primii ani, care se finalizează cu o adoptare mai degrabă entuziastă a proiectului de integrare europeană, preocuparea constantă fiind aceea de  a  pune  în  echilibru  nivelul  tehnologic  al  civilizaţiei  occidentale  cu  cel  al spiritualităţii ortodoxe7. Ierarhii şi teologii ortodocşi au angajat Biserica atât pe                                                  6 BOR CXI, 1−3 (ianuarie−martie), 1993, p. 132−134. 7 Iuliana Conovici, Ortodoxia în România postcomunistă, 2009, Cluj-Napoca, Editura Eikon, p. 453−507.   Comentarii  6  146 dimensiunea politică a integrării europene (vezi demersurile pentru crearea unei reprezentanţe proprii pe lângă instituţiile europene, semnarea în 2003 a Declaraţiei Cultelor  pentru  integrarea  României  în  Uniunea  Europeană,  exprimarea  unui punct de vedere propriu în perioada redactării proiectului Constituţiei europene), cât şi pe cea culturală (prin deschiderea ecumenică de care a dat dovadă încă de la înscrierea ei in Consiliul Mondial al Bisericilor).  Aceste aspecte sunt doar câteva dintre cele care susţin ideea necesităţii unei abordări mai nuanţate a relaţiei stat-biserică în perioada postcomunistă şi nu numai, care să conducă spre o obiectivitate cât mai apropiată de punctul ideal de atins.  

The State-Church Relationship in Post-Communist Romania

Abstract

Similar works

Full text

Available Versions

Directory of Open Access Journals