Anmerkungen über die Evolution des Todesproblems im Gedanken Heideggers nach Sein und Zeit (1931–1935)

La présente étude se propose de fournir quelques repères pour une analyse intégrale de l’évolution du problème de la mort dans la pensée heideggérienne développée après Sein und Zeit. La question qui dirige notre enquête est de savoir comment la phénoménologie de la mort reste encore au centre de l’intérêt philosophique de Heidegger, après l’analytique du Dasein. Notre discussion se focalise sur la période 1931–1935, suivant un parcours chronologique et visant à marquer quelques étapes distinctes de la pensée de la mort après Sein und Zeit. Nous commençons par l’analyse des réactions de Heidegger lui-même par rapport à la réception du problème de la mort dans la première période après la parution de Sein und Zeit. Ensuite, nous analysons l’apparition du thème de la mort dans trois cours : le cours du semestre d’hiver 1931–1932 (GA 34), le cours de 1934/1935 sur Hölderlin (GA 39) et le cours de l’été 1935 – Introduction à la métaphysique (GA 40).Ova studija predlaže nekoliko oslonaca za cjelovitu analizu razvoja problema smrti u Heideggerovoj misli nakon Sein und Zeit. Vodeće pitanje u našem istraživanju je kako fenomenologija smrti ostaje u središtu Heideggerovog interesa nakon analitike Daseina. Rasprava se usredotočuje na razdoblje od 1931. do 1935., prema kronološkom slijedu, s ciljem da istakne nekoliko različitih etapa u misli o smrti nakon Sein und Zeit. Počinjemo analizom reakcija samog Heideggera na recepciju problema smrti u prvo vrijeme nakon što je izdan Sein und Zeit. Zatim analiziramo pojavu teme smrti u tri predavanja: zimskog semestra 1931.–1932. (GA 34), u predavanju iz 1934./1935. o Hölderlinu (GA 39), te u predavanju u ljeti 1935. – Uvod u metafiziku (GA 40).This study intends to provide some benchmarks for a full analysis of the evolution of the problem of death in Heidegger’s thought developed after Sein und Zeit. The question that guides our investigation is how the phenomenology of death is still the center of Heidegger’s philosophical interest, after the analytic of Dasein. Our discussion focuses on the period 1931–1935, following a chronological order, in order to call attention to some of the distinct stages of the thought on death after Sein und Zeit. We begin by analyzing the reactions of Heidegger himself on the reception of the problem of death in the first period after the publication of Sein und Zeit. After that, we analyze the emergence of the subject of death in three courses: the course of the winter semester 1931–1932 (GA 34), the lecture from 1934/1935 on Hölderlin (GA 39), and the lecture in the summer of 1935 – An Introduction to Metaphysics (GA 40).Diese Studie schlägt etliche Stützpunkte für eine vollständige Entwicklungsanalyse des Todesproblems in Heideggers Gedanken nach Sein und Zeit vor. Die leitende Frage unserer Untersuchung rekurriert auf die Art, wie die Phänomenologie des Todes nach der Analytik des Daseins in Heideggers Interessenfokus verbleibt. Die Abhandlung konzentriert sich auf die Zeitperiode zwischen 1931 und 1935, nach der chronologischen Reihenfolge und mit der Intention, einige unterschiedliche Etappen des Todesgedankens nach Sein und Zeit zu akzentuieren. Wir setzen mit der Analyse ein, wie Heidegger selbst auf die Rezeption des Todesproblems zu der Anfangszeit, nach der Herausgabe von Sein und Zeit, respondiert hat. Anschließend hinterfragen wir die Erscheinung des Todesthemas in drei Vorträgen: im Wintersemester 1931–1932 (GA 34), über Hölderlin (GA 39), sowohl im Sommer 1935 – Einführung in die Metaphysik (GA 40)

Întruchipări. Studiu de fenomenologie a corporalităţii

Dacă cercetarea fenomenologică are o anumită intuiţie mai mult sau mai puţin vagă a direcţiei în care se îndreaptă, ea nu ştie dintru început unde anume va ajunge, unde anume o vor ghida întrebările. Ca în Călăuza lui Tarkovski, cercetătorul aruncă înaintea sa întrebarea şi apoi o urmează, înaintând oarecum în necunoscut, în orizontul neştiut pe care întrebarea îl deschide. Tocmai de aceea cercetarea fenomenologică este o explorare, o înaintare în necunoscut, fără o hartă sigură, fără o busolă infailibilă, alta decât cea a propriei pre-înţelegeri, care poate fi confirmată sau infirmată pe parcurs. Spre deosebire de alte tipuri de cercetare, care pornesc de la un dat pozitiv deja disponibil, deja asigurat, în fenomenologie cercetătorul trebuie să îşi obţină datul originar, să şi-l asigure constant, să-l extragă din contexte fenomenale în care el este de cele mai multe ori ocultat, mascat şi obturat. Tot aşa şi noi, întrebându-ne dacă şi cum ar putea fi conceput un sens originar şi integrator al trupului, unul care să premeargă şi totodată să cuprindă diversele forme de expresie corporală a existenţei umane, noi nu presupunem că îl avem deja, gata dat, disponibil, apt de a fi arătat cu degetul: iată-l! Dimpotrivă, este mult mai plauzibil ca acest sens originar să ne fie dat întâi de toate prin ocultările sale, prin formele sale derivate, privative sau sărăcite. Explorarea fenomenologică ia atunci chipul unei operaţii de desfoliere, de recuperare a unui strat de sens originar, ascuns în spatele unor aluviuni care îl acoperă şi, uneori, îl fac de nerecunoscut